Am avut iar visul ala misto in care ma simteam fotbalist! Imi tot apare din cand in cand. M-am pricopsit cu el cand am fost anuntat ca nu mai pot juca fotbal! Un adevarat soc, in ‘93! Cum sa ma las la 30 de ani? Dar visul asta e parsiv! E frumos doar inceputul… Inchipuirea asta se rupe la un anumit moment. Totul o ia razna: ba nu-mi gasesc tricoul, ba n-am jambiere, ba nu pot sa-mi pun sortul, “unde imi sunt ghetele?” si ma trezesc singur in vestiar, privindu-i pe coechipieri cum se indreapta spre teren! Uneori, le am pe toate, dar efectiv nu gasesc iesirea din vestiar! Alteori, se face ca joc din nou fotbal – Doamne, ce frumos! – dar o fac prost, nu am viteza, sunt letargic, chiar adormit. Dar, la ultimul vis, am vazut ceva special. Am simtit suporterii langa mine! Puteam sa-i ating!

 

 

16 martie 1985: Gabi Balint joaca impotriva Rapidului, sub privirile a peste 100.000 de spectatori! / sursa: FOTBALLATRECUT

Dupa ce am facut ochi, chiar am inceput sa ma gandesc la subiectul “Cum e sa te simti fotbalist”? Si cum fotbalul se joaca pentru suporteri, m-am gandit la tine! La ce simteam pe teren atunci cand TU imi trimiteai de sus, din tribuna, emotia ta. Si m-am pus pe scris, ca acum driblez si dau goluri doar pe hartie!

 

Mintea mi-a fugit la celebrele cuplaje ale fotbalului romanesc din anii ’80. Vechiul “23 August” avea farmecul sau! Dar un anume cuplaj mi-a trezit interesul. Stiam sigur ca a fost in 1985, cand zapada si frigul erau inca stapane pe Bucuresti. Am dat search pe Google si am gasit data exacta: 16 martie. In primul meci am jucat si eu. Piturca a deschis scorul, iar povestitorul acestor randuri a inchis tabela: Rapid – Steaua, scor 0-2. A urmat imediat meciul dintre Dinamo si Sportul Studentesc. Si aici s-au impus oaspetii, scor 2-1… spre norocul stelistilor.

 

 

Am vorbit de scoruri, dar nu ti-am spus cum a fost inainte de a intra in teren. Conform protocolului, aveam vestiarul la etaj. M-am incalzit pe coridor, dar nu intelegeam vuietul de afara. Impreuna cu alti coechipieri, am iesit pe un balcon lateral. Zgomotul era si mai puternic, dar aveam vizibilitate doar spre o mica parte a stadionului “23 August”. Am vazut multimea doar cand am patruns pe gazon. Si ce sa vezi! Stadionul era plin ochi. O simfonie de abur, stomacuri goale si inimi calde! Asta reprezenta fotbalul in acele vremuri. Oamenii mancau fotbal pe paine… ca altceva nu prea aveau ce sa puna pe masa!

 

Peste ani, aveam sa ma gandesc la acea imagine vazuta pe “23 August”. Mi-am adus aminte de “Maracana”, unde 200.000 de brazilieni au participat la o inmormantare, dupa finala Cupei Mondiale din ’50, pierduta in fata Uruguay-ului. Dar in ’85, la Bucuresti, totul a fost o sarbatoare! Iti vine sa crezi ca pe stadion, cu pista cu tot, au fost peste 100.000 de oameni? O, Doamne, da, a fost adevarat!

 

Ma intorc la pagina cu amintiri din 16 martie 1985. Ti-am spus-o si o mai repet: nostalgia e la mare pret pentru mine! In mod normal, pe “23 August” incapeau atunci vreo 80.000 de spectatori. Meciul nostru statea sa inceapa, dar deja erau informatii ca in afara arenei mai erau 20 poate 30.000 de oameni. A fost un caz special, se vedea forfota din randul conducatorilor de club. Cei din exterior fortau portile si – Atentie! Mai erau doua luni pana la blestematul de “Heysel”! – Militia a decis ca oamenii sa intre pe stadion.

 

 

Cuplaje pe stadionul „23 August”… cand oamenii veneau de placere! / sursa: GSP

Asa s-a ajuns ca lumea sa stea pe pista, la doar cativa centimetri de linia de tusa! Ne mai lipseau crosele de hochei, ca terenul semana cu un patinoar, mai ales ca zapada era inca prezenta pe pista de atletism si in tribune! Parca era o “mantinela umana”! Trebuie sa recunosc faptul ca teama m-a facut sa inghet si mai rau. Eram inconjurati de necunoscuti, puteau fi suporteri adversi, te puteai trezi cu una-n cap! Mai in gluma, mai in serios… iti prindeai crampoanele in sireturile spectatorilor!

 

A fost doar o sperietura! Puhoiul s-a comportat exemplar! Chiar am stat de vorba cu unii! O faceam insa in scop sportiv! “Va rog, faceti-mi un pic de loc, ca sa-mi iau elan!”, le spuneam atunci cand bateam un corner! Si nimeni nu protesta. Mi-am amintit cum erau meciurile de acasa, cand jucam la Sangeorz-Bai. Acolo era doar un mic gardulet, langa tusa terenului, iar spectatorii te bateau pe umar! Probabil, un moment ca asta, teleportat in prezent, ar fi insemnat un meci de box!

 

Nu ma condamna ca iti spun din nou: am dat gol! Dar a fost important, ne-a securizat victoria. Apoi m-am schimbat si am ramas sa vad celelalt meci al cuplajului, adica m-am facut suporter! Steaua era in lupta directa la titlu cu Dinamo, campioana ultimelor trei editii. Asa ca i-am tinut pumnii Sportului Studentesc, dar, in egala masura, si prietenului meu Gica Hagi.

 

 

Ce a insemnat cuplajul ala cu peste 100.000 de suflete? Ce importanta au avut rezultatele celor doua jocuri? Oamenii aia ne-au dat forta, iar rezultatele consemnate ne-au netezit drumul spre titlu. Primul din cariera mea! Primul pentru Steaua dupa o pauza de sapte ani! Dar cred, cu tarie, ca acolo a inceput ascensiunea Stelei si, totodata, a fost “poarta” spre Sevilla ’86! Victoria Sportului Studentesc ne-a facut sa ne distantam la patru puncte de Dinamo. Atunci, daca nu castigai campionatul… adio Cupa Campionilor Europeni!

 

Sevilla ’86: Am castigat Cupa! / sursa: FOTOLOG

Cuplajele au fost precum un rasarit de soare pentru fotbalul de acum 35 de ani! Ce dor imi este de echipele de traditie din acele cuplaje, precum si de alti “uriasi adormiti”…