"Arc cu țeavă'' n-are rimă

Îi urmăresc privirea și văd două șiruri de scări aurii ce se întind de la templul de pe munte până jos, la fermele sătenilor. Fiecare casă din lemn împletit găzduiește probabil o întreagă familie. Înăuntru, muritorii se nasc, pier și, cel mai important, compun cântece.

Probabil cântă la harpe și la tobe. Poate și la fluiere? N-ar fi rău să-mi fac și eu un fluier de trestie un pic mai încolo. Dar înainte, trebuie să-mi pun în ordine pelerina. Oare mi-am curățat penele? Nici nu mai știu. Satul de mai jos trebuie să aibă și un han. O sticlă de vin ar prinde numai bine.

–Rakan... spune Xayah.

Fir-ar. Tocmai îmi zicea planul. Îmi concentrez privirea pe fața ei, pe zâmbetul ei strâmb. Ultimele raze de lumină ale zilei i se oglindesc în ochi. Îmi plac la nebunie genele ei. Îmi vine să–

– Hai, repetă ce-ai de făcut.

Ceva cu mănăstirea. Parcă... zicea să...

– Mă întâlnesc cu tine la... încep eu, dar deja am pierdut firul.

Îmi scarpin o pană de pe cap ca să mai trag de timp, poate-poate-mi amintesc. Pe buza ei de jos licăre o rază micuță de lumină. Azi are buzele purpurii? Erau mov ieri.

– Dacă mă prind, mă omoară, îmi spune.

Gândul ăsta îmi taie respirația. Fața mi se contorsionează într-un rânjet animalic.

– Cine?! o întreb.

– Străjerii. Întotdeauna ei sunt problema.

– Păi, le distrag eu atenția! Zi-mi doar când.

Xayah îmi arată cerul.

– Stai cu ochii după o sclipire verde înainte de apus. Apoi îndepărtează gărzile de zidurile vestice, ca să apuc eu să fug pe metereze până la celule.

– O să pun de-un spectacol fix când apune soarele, îi răspund. Unde ne întâlnim?

– La poartă. O să arunc o pană aurie spre cer. Dar trebuie să ajungi acolo în zece răsuflări, îmi spune Xayah în timp ce-mi smulge o pană din pelerină.

– O să fiu la poartă fix în clipa în care arunci pana, îi răspund, mai sigur de asta decât de orice altceva.

– Știu.

Aprobând din cap, începe să-mi descrie calea cea mai sigură. Se pricepe la planuri, de-aia știu sigur că n-o să pățească nimic. Uau, cerul chiar e superb la ora asta. Ia uite ce nor, arată ca o vânătă. Odată am văzut unul care arăta ca un câine...

Nu-mi plac treptele astea. Nu-mi plac absolut deloc. Foița de aur în care sunt învelite pietrele are aproape aceeași nuanță ca penele mele. Mă calcă pe nervi. Îmi trece prin cap să le schimb culoarea, dar ar trebui să folosesc destul de multă magie. Fir-ar, nu pot fi obosit când are nevoie de mine. Bănuiesc că Xayah m-a trimis aici știind prea bine că penajul meu se va camufla cu treptele. O mantie roșie ar da mai bine. Sau una indigo? Oare după colțul ăsta ce-i?

Ah, alte trepte. Doar oamenii sunt în stare să turtească piatra până când și munții devin plicticoși! Ar trebui să mă cațăr direct pe stâncă. Dar Xayah mi-a zis s-o iau pe trepte... cred.

Ridic de jos niște pietricele și încep să jonglez cu ele. Aud magia învolburată undeva spre nord, în rădăcinile răsucite ale pădurii Lhradi.

Cântul pădurii îmi pătrunde în gânduri, așa că încep să-l fredonez.

– Ce se-aude? întreabă o voce de deasupra.

O cale de intrare! Apare un străjer îmbrăcat în veșminte negre ca umbrele.

– Cine ești? mă întreabă cu o voce poruncitoare.

– Sunt Rakan! îi răspund eu cu mândrie. Cum de nu știe deja?

– ...Cine?

Nu-mi place de tipul ăsta. Până și treptele îmi sunt mai simpatice.

– Rakan! Luptătorul-dansator al tribului Lhotlan. Viersul dimineții. Dansul lunii de la miezul nopții. Sunt magia care–

– E bufonul ăla vastaya, mă-ntrerupe un alt străjer; și el poartă haine neinteresante, pe care nu le-am mai văzut prin zona asta.

Prima santinelă are la gât o amuletă aurie, pe care o înșfac cu o mișcare rapidă.

– Hei!

– Ce-i asta? îl întreb.

Nu merită să poarte așa ceva, orice ar fi chestia asta.

Încearcă să mi-o ia, dar mi-o trec rapid printre degete cu dreapta, în timp ce cu stânga jonglez în continuare cu pietricelele.

– Dă-mi-o înapoi!

Îi arunc pe rând pietrele în față.

– N-am de gând. Ții la ea, cumva? îl întreb cu toată inocența de care sunt în stare.

Străjerul scoate din teci două săbii ca niște cârlige. Îi înșfac una înainte să le poată ridica în aer.

– Dacă-mi deschizi poarta, îți dau înapoi... chestia asta... lucioasă, îi propun eu în timp ce-i răsucesc amuleta în palmă și o rostogolesc pe braț în sus.

În loc să-mi accepte oferta, netrebnicul dă să mă lovească! Îi evit atacul cu o săritură înainte și aterizez chiar în spatele lui. Se întoarce să mai încerce o lovitură, dar eu mă arunc sub sabia lui și îl dezechilibrez din șezut, trimițându-l în jos pe trepte cu un țipăt.

Celălalt străjer se uită cum prietenul său face tumbe la vale, apoi își fixează privirea asupra mea. Eu îl privesc în ochi și clatin din cap.

– Pe bune acum, cum de nu știți cine sunt?

Ăstălalt dă să mă străpungă cu sulița din dotare. Mă răsucesc și trec pe lângă el, iar pelerina mea îl învăluie preț de o clipă. Orbit, fraierul se împiedică și cade peste scut, apoi alunecă pe scări cu un clăncăit metalic. Asta până să se ciocnească de prietenul lui, rămas lungit pe palier.

Impactul îi aruncă pe amândoi cât colo. Încep să râd. De-abia acum înțeleg și eu care-i treaba cu treptele.

– N-aveți deloc stofă de dansatori, îi dojenesc și-mi scutur de praf pelerina.

Cei doi oameni se ridică cu greu în picioare și mă privesc amenințător.

– Sunteți bine? îi întreb eu vesel, acum că au reușit să mă amuze.

Străjerii urlă furios și pornesc în fugă înapoi pe scări. Nerecunoscători, nemernicii.

– Știți care-i diferența dintre o petrecere și o luptă? îi întreb eu, făcând un salt în spate.

Cei doi încearcă din răsputeri să mă lovească cu armele.

– Una dintre ele e o zi plină de distracții, le spun și-i trimit înapoi de-a berbeleacul. Cealaltă e... mai scurtă.

Din spatele meu se aude un gong asurzitor. Zâmbesc. Acum chiar că-ncepe distracția.

– Data viitoare, să vă străduiți și voi mai mult! îi întărât eu și o iau la picior. Oricât de amuzantă ar fi treaba, trebuie s-o șterg de-aici. S-au adunat vreo douăzeci de străjeri. Eh, poate-s treizeci, dar cine stă să-i numere? Cert e că-s cam multicei.

Probabil că n-a fost o idee genială să mă năpustesc în fugă prin dormitorul lor. Măcar am apucat să-mi mai aranjez și eu penele.

Unii dintre străjeri au niște arbalete ciudățele, cu o țeavă din care scuipă foc. Parcă le zicea cumva, dar am uitat. Le spun arcuri cu țeavă, atunci. Proiectilele explodează peste tot în jurul meu, găurind pereții, dar eu reușesc oricum să țâșnesc din cameră.

Alunec până în curte, răsucindu-mă prin aer cu efect. Poarta e larg deschisă. Aș putea să fug, dar Xayah are nevoie de mine.

De undeva dintr-o nișă ascunsă în perete, un străjer mă izbește cu un arc cu țeavă. Hmm... oare țeavă cu arc sună mai bine? Străjerul apasă pe trăgaci, dar eu sar spre el și-i evit lovitura.

– Știi cumva o rimă bună pentru arc cu țeavă? întreb.

Apoi îl lansez în aer cu o lovitură de picior. În timp ce cade, fac o piruetă și-i fac cunoștință cu palma mea. Sunetul contactului îl întrece pe cel al armei.

– Jap! încerc eu să-i imit intensitatea.

Omul se rostogolește, se ridică în picioare și scoate o sabie scurtă.

– Chiar nu vrei să-nțelegi mesajul?!

Mă întreb dacă n-au și o bucătărie pe aici. Acolo țin ciocolata, de obicei.

Lumina cerului începe să se schimbe. Sar din nou în sus și verific poziția soarelui. Numai ce dispare în spatele dealurilor, iar deasupra lui se ivește o răbufnire de lumină verde.

– Să-nceapă petrecerea! strig eu. Acum, tot castelul e pe urmele mele.

– Predă-te! urlă o santinelă cu un chipiu de metal.

– Nu, mersi. Am treabă, tre' să vă distrag atenția, îi răspund.

El se uită mirat la mine. Cred că-i cazul să-l pălmuiesc și pe-ăsta.

Dinspre zidul de vizavi pornește o ploaie de săgeți. Mă strecor printre ele și savurez fluieratul pe care-l fac când trec pe lângă mine.

Oare mi-ar sta bine cu chipiul ăla de metal?

Pana aurie rămâne în aer preț de o secundă, apoi cade. Xayah e gata.

Trag prima răsuflare. Mi-a zis să aștept până la zece, dar patru sunt deja prea multe. Trebuie să aflu dacă e teafără.

– Ia de-aici coregrafie! îi strig celui mai apropiat omuleț.

Nu pare prea entuziasmat. Mă rostogolesc prin grupul de străjeri și mă înalț în spatele lui. Se întoarce la timp pentru a face cunoștință cu pelerina mea. Penele îl prind, îl învârtesc și-l aruncă în aer ca pe-un titirez. Recordul e de douășpe răsuciri, dar atunci eram pe-un deal.

Trag a doua răsuflare. Omulețul se răsucește de nouă ori, apoi se prăbușește. Fir-ar. N-am timp să mai încerc o dată.

A treia răsuflare. Trebuie să mă întorc la Xayah, are nevoie de mine.

Sar pe metereze, apoi alerg pe acoperiș către poartă.

A patra răsuflare o trag chiar în timpul unui salt.

O văd pe Xayah fugind către poartă, însoțită de niște juloahi dichisiți – acolo unde noi avem pene colorate, pielea lor e acoperită de păr. Din tribul Sodjoko trebuie să fie. Arată cam formal pentru gustul meu, dar îmi place coama de păr ce le flutură pe antebrațe. N-ar fi rău să-mi aranjez și eu penele așa. Cel mai bătrân dintre ei poartă un sarong.... o idee proastă.

– N-o să reușim niciodată, se plânge bătrânul. Sunt înarmați cu puști!

– De arcurile cu țeavă zici? întreb eu.

Consulul se holbează la mine nesigur.

– Nu mai au muniție pentru alea, îi explic. Nici pentru arcurile Xini.

– Poftim? Cum se poate?

– Eu sunt Rakan.

Mă așteptam la reacția asta de la oameni, dar de la propriul meu neam?!

– Fugiți, cu toții, spre copaci! le poruncește Xayah.

Din cazarmă ies doisprezece bărbați, murdari din cap până-n picioare de făină și ciocolată. Dacă apucam s-adaug și ouă, ieșea ceea ce oamenii numesc ''prăjitură''. Nu-s deloc rele prăjiturile astea, dar plăcintele-s mai bune...

– Fugiți! strigă Xayah.

Bătrânul juloah nu dă semne să se urnească, așa că-l trag eu după mine.

Coll e în genunchi lângă trupul neînsuflețit al gardianului său. Ea și Xayah se roagă ca spiritul lui să-și găsească calea către meleagurile noastre. Un corn îi e rupt, iar frunzele dimprejur sunt scăldate în sânge. Coll îi scoate și ultima săgeată ce-i rămăsese înfiptă-n trup. A purtat-o în brațe până aici, chiar și după ce fusese rănit de oameni.

Acest juloah n-ar fi trebuit să moară. Cineva îl iubea. Îi va cânta viersul, dar doar liniștea-i va mai răspunde.

Ochii mi se umplu de lacrimi. Încet, cânt o melodie tristă în cinstea lui și a familiei sale.

Xayah e în picioare și își ține pumnii strânși. Nu are de gând să jelească acum. O să se lase copleșită de durere de-abia la noapte, când crede că dorm. Așa e ea. Atunci îi voi alunga suferința cu un sărut.

Numele consulului este Akunir. E posibil să fi fost luptător-dansator în tinerețe. El și Xayah se ceartă pe probleme politice.

Coll îl sărută pe frunte pe gardianul ei. Fălcile-i sunt încleștate. E mai mânioasă chiar decât Xayah. Îi aruncă o privire soțului ei, lui Akunir. Așteptase prea mult timp să fie ascultată.

– Mă voi întoarce în nord, Akunir. Le voi spune ce ne-au făcut, îl anunță ea, ținându-și brațele rigid de-o parte și de alta a trupului, ca niște ramuri.

– Coll, nu, protestează Akunir.

– Voi purta vestea sorții lui Jurelv la familia lui și voi plânge alături de ei, îi răspunde ea.

Probabil așa-l chema pe gardianul răpus. Pun pariu că avea suflet bun. Îmi plac ridurile din dreptul gurii lui, par că s-au format de la prea multe zâmbete.

– Apoi, voi strânge războinicii și voi pregăti tribul de luptă, continuă femeia.

– Nu poți face asta, urlă consulul.

– Renunț la drepturile mele asupra ta. Renunț la drepturile tale asupra mea, spune Coll cu vocea tăioasă.

Akunir arată de parcă ar fi fost înjunghiat. Oare nu simțise nimic când alergau pe deal? Sau în pădure? Sau când Coll îngenunchease lângă gardianul mort? Decizia fusese luată cu mult timp în urmă. Cu multe luni în urmă.

– Coll... te rog.

– Nu, răspunde ea.

Consulul face un pas spre cea care i-a fost soție, dar eu îi tai calea.

– Am de gând să vorbesc cu perechea mea, îmi spune.

Îi simt răsuflarea pe bărbie. A mâncat recent fructe guloo. Nasul meu aproape că-i atinge fruntea. El se uită în sus la mine, furios.

Dar eu dau încet din cap și ridic din umeri. N-am nevoie de cuvinte. Acum, tăcerea spune totul.

Cei doi gardieni care i-au mai rămas se încordează. N-ar vrea să danseze cu mine. Eu sunt Rakan. Îmi știu prea bine numele. Îi văd cum aruncă priviri neliniștite către tăișurile Xayei. Și ei îi știu numele.

– Îți mulțumesc, Xayah, spune Coll, apoi pornește la drum șchiopătând.

Akunir și gardienii săi o privesc cum se îndepărtează, apoi se îndreaptă și ei în tăcere spre sud. Rămânem singuri.

Mă apropii de Xayah. Îi simt tristețea față de soarta lui Jurelv, Coll și Akunir. O să beau vin în seara asta. Apoi o să cânt versuri deșucheate.

– Promite-mi că nimic nu n-o să ne despartă așa, mieli, îmi spune ea.

– Noi nu suntem ca ei, miella. Nu vom fi niciodată ca ei, îi răspund. Simt cât e de îngrijorată. E mai deșteaptă ca mine într-o grămadă de privințe, dar în dragoste e un pic naivă.

– Noi încotro pornim, Xayah?

– Hai să mai stăm aici o clipă.

O înconjor cu pelerina și cu brațele. Mai târziu o s-o și gâdil. O să râdem și-o să bem împreună. Ea va face planuri, iar eu voi cânta. Își reazemă obrazul de pieptul meu. Mă bucur că are nevoie de mine acum.

– Mai spune-mi o dată, îmi zice ea.

– Noi nu suntem ca ei, îi repet. Noi nu suntem ca ei.