Fugim de singurătate, tindem să avem o relaţie, să iubim şi să fim iubiţi, dar suntem reticienţi când trebuie să dăm detalii din viaţa noastră intimă. "Dragostea ne poate face fericiţi, pentru că este o stare aparte, dar aici contează şi tumultul de relaţii. Dacă eşti conştient de sentimentul dragostei în sine, şi aici nu mă refer la a şti pentru ce iubeşti, ci ce face dragostea din tine, cum se manifestă, cum se întreţine, dragostea poate să dureze şi o viaţă întreagă. În fiecare zi îţi poţi redescoperi partenera sau partenerul, e periculos în momentul în care crezi că nu mai are ce să îţi spună, cum de altfel e periculos când consideri că nici viaţa sau nici sexul nu mai au ce să îţi spună, tu eşti cel care decizi dacă toate astea mai au ce să îţi spună. De regulă, este bine să comunici cum îţi place să fii iubit şi să ţii cont de cum îi place celuilalt să fie iubit, plecând de la propria ta lecţie de a iubi. Dragostea este un dar de care ne putem bucura alături de partenerul nostru”, spune psihoterapeutul şi sexologul Jeni Chiriac pentru Gândul.
Viaţa intimă rămâne un subiect tabu pentru mulţi dintre noi. Ne e teamă să ne expunem gândurile, sentimentele, să lăsăm uşa deschisă către anumite fantezii. Ne izolăm trăirile faţă de societate, dar de cele mai multe ori chiar şi faţă de partenerul de viaţă, uităm să mai trăim, să mai respirăm în doi, să mai fim noi. "Mintea are un rol fantastic, aşa cum şi corpul poate să ne influenţeze stările. Este important să nu minimalizăm importanţa cuvintelor noastre şi ar fi bine să exersăm acea ascultare, pentru că aşa ne-am putea înţelege mai bine. Există o tendinţă să spunem una şi alta să facem, una să gândim şi alta să simţim. Chiar dacă sexualitatea a fost un subiect tabu, este şi un domeniu în care mulţi dintre noi bravează, vor să dea bine, să fie în trend cu ceea ce se consideră a fi normal şi vin cu diferite percepţii vizavi de sexualitate şi cu un anumit comportament sexual în relaţia de cuplu, dar în fapt, în momentul în care închid uşa dormitorului, lucrurile sunt total diferite. Aceasta este o ecuaţie personală a fiecăruia dintre noi, înţelegerea propriilor fantezii şi preferinţe, asumarea lor şi conştientizarea importanţei sexului în viaţa noastră”, spune psihoterapeutul şi sexologul Jeni Chiriac pentru Gândul.
De multe ori ne sabotăm, considerăm că ne-am început viaţa sexuală prea devreme sau prea târziu, prea prost sau prea bine, cu persoana potrivită sau nepotrivită, nu ne axăm pe noi înşine, nu ne învăţăm limitele, plăcerile, fanteziile, preferinţele. “În general, românii au început să vorbească despre sex. Nu îşi asumă implicaţiile la nivel de relaţie, viaţă personală şi sănătate proprie, pentru că de multe ori femeile sunt lipsite de supapa pe care o oferă satisfacţia sexuală şi impactul pozitiv în viaţa de zi cu zi. Bărbaţii sunt mai direcţi, este specific şi stilului lor de a comunica, prin urmare nu stăm prea mult la introducere şi intrăm direct în tematică. Uneori pot să aibă surprize vizavi de detaliile care se cer şi felul în care se vorbeşte despre asta, dar ne adaptăm unui stil de comunicare. Sunt persoane care fie nu fac investigaţiile necesare, ca să elimine oricare altă cauză decât cea psihologică, fie sunt cazurile în care fac toate investigaţiile, dar au o problemă în a accepta că practic cauza ar putea să fie una de ordin psihologic, să zicem că asta rămâne o problemă de actualitate mult mai des întâlnită decât problema abordării sexului în sine”, spune sexologul pentru Gândul.
Sexualitatea ţine de acel joc al atracţiei, al părţii de preludiu, dar se bazează şi pe o anumită comunicare: “Start-up-urile într-o relaţie pot să fie de ordin fizic, pornind de la legile atracţiei sau de la afinităţi, de la acea simpatie, care nu tot timpul este ca urmare a unor indicatori fizici, sunt persoane care au ales să aibă o relaţie pentru că persoana respectivă le transmitea încredere în propria persoană sau echilibru, putere, control, sunt N motive, pe lângă cei fizici, care ne pot determina să începem o relaţie cu cineva".
Adormirea sexuală
În general, o relaţie presupune un schimb de gesturi, un ritual, o purtare de grijă reciprocă, momente de intimitate. “Mulţi dintre noi nu conştientizăm când ne concediem rolurile de bărbat şi de femeie. De multe ori avem sentimentul că o facem ca să fie bine, dar este un fals sentiment, uneori o facem din neputinţă, din criză de timp şi din sentimentul că altele sunt priorităţile, exarceberarea unuia dintre roluri ia din porţia celorlalte. Când vreau să fiu cea mai bună mamă din lume şi cea mai bună soţie şi cea mai bună gospodină, s-ar putea să uit să fiu cea mai bună femeie, şi la fel se întâmplă şi cu bărbatul. Vrea să fie cel mai bun tată sau cel mai bun provider, se zbate pentru tot felul de resurse financiare şi uită să mai fie bărbat. Când uităm să mai fim bărbaţi sau femei, ne trezim nişte străini în arena cuplului nostru, pur şi simplu nu ştim ce să facem şi preferăm să o luăm de la zero în altă parte”, precizează sexologul pentru Gândul.
Aşa uităm să mai visăm, să construim şi compensăm prin infidelitate. Sexologul Jeni Chiriac crede că predispoziţia de a înşela apare la ambele sexe: "Sunt persoane care se confruntă cu două stări: iubirea faţă de parteneră şi starea de îndrăgosteală faţă de noua parteneră. Trebuie să ne asumăm că există o nevoie sexuală şi este de preferat ca atunci când suntem într-o relaţie de cuplu să comunicăm nevoile noastre. Şi să respectăm şi nevoile împărtăşite de celălalt. Sunt persoane care comunică încă defectuos sub aspectul nevoilor sexuale, indirect, prin apropouri cu bătaie lungă. Din această cauză, partenerul întâmpină dificultăţi în a decoda mesajele. De multe ori există o presiune şi se ajunge la sentimentul de agasare a unuia dintre parteneri de către celălalt, problemele pot fi destul de mari, pentru că apare o inhibare sexuală destul de puternică, persoanele se refugiază în perioade de asexualitate, considerand că pot să trăiască fără sex, ideal este să ţinem cont şi să ne amintim că sexul este unul dintre instinctele primare şi că trebuie luat în calcul ca una dintre nevoile fundamental bazale, că are un impact asupra bunei funcţionări a stării noastre fiziologice, dar şi psihice. Sexul face parte dintr-o viaţă activă, nu hiperactivă şi ne poate scapa de stres”.
În general, e important să găsim aceiaşi paşi cu partenerul, să ne trezim înainte să ajungem la infidelitate, “mai ales când vorbim de o familie şi alegerile noastre au un impact asupra mai multor vieţi, nu doar a noastră, si atunci e nevoie să ne gândim ce ne nemulţumeşte şi ce rămâne descoperit în relaţia de cuplu. De multe ori, noi avem sentimentul că dacă suntem într-o relaţie stabilă sau dacă suntem căsătoriţi nu mai este nevoie să depunem prea mult efort pentru a menţine cuplul sau partenera alături şi din acest motiv devenim neglijenţi cu nevoile celuilalt, cu propria persoană şi lucrul acesta se răsfrânge şi în calitatea relaţiei, inclusiv în distributivitea corectă a rolurilor pe care le avem în relaţie, punând într-un con de umbră postura noastră de femeie sau bărbat. Când facem aceste lucruri, nu ar trebui să ne surprindă când descoperim că suntem în camere total diferite sau că de ceva vreme nu mai avem un limbaj comun. Mulţi dintre cei care au ajuns în situaţia respectivă au sentimentul că orice soluţie este deja tardivă şi că lucrurile sunt de neschimbat, dar asta este o percepţie complet falsă, pentru că anumite lucruri pot fi resuscitate, doar că nu au primit atenţia cuvenită. Dinamica relaţiei de cuplu îmi arată că trezirea nu se întâmplă simultan, ei se trezesc exact în contratimp şi din acest motiv mulţi pot să aibă sentimentul că lucrurile sunt în zadar. Această defazare este periculoasă, trăirile pe care le încearcă partenerii în relaţiile respective sunt de neputinţă, de resemnare, de zădarnicie. Unii dintre ei capată foarte multe frustrări, pentru că de multe ori este mult mai uşor să consider că este vina celuilalt decât să îmi amintesc de propria mea contribuţie”, spune pentru Gândul psihoterapeutul Jeni Chiriac.
Uneori, chiar dacă trăim o poveste de dragoste comună, suntem prinşi în propriul film şi nu ne mai centrăm pe comportamentul celuilalt. Avem senzaţia că cel de noi nu a făcut nimic şi că noi am dus tot greul: “Problema apare din felul în care noi interpretăm semnalele care vin din partea cealaltă. Putem să descoperim că percepţia noastră despre ce înseamnă a iubi şi a fi iubit pot fi diametral opuse. Din acest motiv şi acel schimb de mesaje poate să fie în paralel. Atâta timp cât eu nu posed un decodor, ca să îmi dau seama că de fapt cel din faţa mea îmi spune că mă iubeşte, pot să am sentimentul că celălalt nu îmi transmite nimic, cum şi celălalt poate să aibă sentimentul că eu nu îi transmit decât frustrare sau reproşuri sau agresivitate. Ar fi de preferat să prevenim ca acest lucru să se întâmple, pentru că uneori lucrurile pot părea greu de rezolvat. Din acest motiv e nevoie de răbdare, perseverenţă şi de multă autoanaliză. Readucerea partenerului în viaţa noastră constă în primul rând într-o recenzie a tuturor discuţiilor pe care le-am avut cu persoana respectivă. E important să extragem de acolo tipul de nevoi pe care cel de lângă noi le are. Unii oameni pot să spună de ce au nevoie din relaţia respectivă, alţii pur şi simplu se exprimă: “Am nevoie de la tine să”... În funcţie de acest tipic se pot extrage informaţii. Mulţi dintre noi suntem supăraţi că celălalt nu face nimic, aşa că fără să vrem, chiar dacă ne dorim să ne fie bine, o parte din acţiunile noastre sunt pline de frustrare, de agresivitate faţă de celălalt şi trimitem mesaje un pic contradictorii. Cei care au fost în faza asta ştiu că au încercat să facă lucrurile să fie bine, după care, cum zice partea adversă, şi-au dat arama pe faţă. Arama e de fapt defectoasa gestionare a propriilor frustrări şi nevoia imediată de recompensă, de certitudine a schimbării”, spune sexologul Jeni Chiriac pentru Gândul.
Într-o situaţie de acest gen trebuie să vedem lucrurile ca pe un business la început, ca pe un start-up în care fac o investiţie şi din care beneficiile se întorc în timp. “Altfel, celălalt poate să aibă sentimentul că cel de lângă el este inconstant, aşa că se satură de lupul în haine de oaie, consideră că a fost păcalit şi readus în relaţie cu promisiuni deşarte. Când se întâmplă să ne pierdem partenerul sau partenera, este clar că iluzia mea de bine era falsă şi că nu este indicat să mă întorc la trecut, ci că trebuie să construiesc un viitor împreună. În astfel de situaţii suntem iraţionali, pentru că avem şi noi nevoile noastre, care nu sunt satisfăcute. Avem nevoie de succes, de o garanţie a sensului pentru ceea ce facem. E destul de dificil, pentru că uneori avem impresia că celălalt trebuie să ne fie recunoscător şi atunci este bine să ne amintim că recâştigăm o relaţie în primul rând pentru noi, nu pentru că celălalt ne este dator. Dacă ne aducem aminte că o facem pentru noi, nu mai stăm să îi facem reproşuri celuilalt şi ne axăm pe ce avem noi de făcut, ca să ajungem la capăt de drum", menţionează psihoterapeutul.
Amintirile, gândul că ceva s-a schimbat, că celălalt nu mai vede în noi ceea ce vedea cândva sunt doar câteva dintre trăirile care ne pot încerca la un moment dat, dar atâta timp cât flacăra nu s-a stins şi încă tânjim după dragostea celui de lângă noi, idila nu a ajuns la final. "Mulţi dintre noi se încăpăţânează să se raporteze la perioada cea mai bună a relaţiei, cea de îndrăgostire, când lucrurile păreau fireşti, când ne înţelegeam dincolo de cuvinte, când deschiderea era maximă, pentru că persoana respectivă era centrul atenţiei noastre, dar în situaţia aceea cel mai important lucru era în faţa noastră, iar comunicarea părea de la sine înţeleasă. Ulterior, când devenim şi noi importanţi pentru noi, trebuie să ne adaptăm la această schimbare de poziţie şi să ne readaptăm stilul de comunicare. Trebuie să întelegem că în relaţie primim ceea ce dăm, aşa că nu este indicat să ne purtăm ca nişte copii care vrem maşinuţa vecinului şi am face orice pentru asta, când putem să muncim pentru a o obţine”, menţionează psihoterapeutul pentru Gândul.
Singurătatea în doi
Indiferenţa celui cu care am împărţit bune şi rele poate fi de departe unul cele mai dureroase lucruri cu care ne putem confrunta: “Indiferenţa o leg de singurătatea în doi şi de faptul că undeva nu mai există acea comunicare, nu mai există grija aceea reciprocă, cei doi nu mai comunică emoţii, sentimente, ci doar responsabilităţi. Cele două persoane uită să se simtă bine împreună şi apare tendinţa firească de a găsi alte surse de stare de bine, pentru că luăm lucrurile prea natural, nu ne întrebăm ce putem face, ci ne reorientăm, iar viaţa de cuplu se transformă într-o cameră în care nu am mai intrat de ani, se aşterne praful, pare ca şi cum nu ar fi locuită etc. Experienţa de cuplu ne arată că avem o evoluţie oscilantă şi că e bine să nu fim în acelaşi punct, în timp ce un partener este într-o evoluţie descendendentă, eu, care sunt într-o evoluţie ascendentă, trebuie să încerc să îl trag după mine şi invers. Fiecare dintre noi se poate simţi distras de alte lucruri din multitudinea aspectelor pe care le cuprinde viaţa noastră, dar, la un moment dat, ne putem trage reciproc spre ceea ce înseamnă relaţia noastră şi lucrul acesta ne poate aduce multe beneficii”. Lucrurile pot sta cu totul altfel când nu există reciprocitate. “Sunt foarte multe relaţii care nu încep echitabil, nu există acel dans, acel drum către celălalt din partea ambilor parteneri, fiind doar unul mai dominant sau constant în acest mers. De obicei, când se întâmplă ca şi acela să obosească şi să se aşeze jos, nu mai este cine să mişte, cei care ajung într-un moment de oboseală sunt surprinşi de protestele sau de reacţia partenerului, de multe ori catalogată ca fiind infantilă, care se supără că nu mai primeşte ceea ce primea. Noi vorbim de educaţie, dar uităm că avem nevoie de educaţie în relaţia de cuplu, de o conştientizare a nevoilor, a dinamicii relaţiei, de ceea ce trebuie să facem unul faţă de celălalt, astfel încât relaţia să se menţină vie, pentru că ea nu se menţine aşa din inerţie sau datorită rutinei, pentru că stăm împreună, pentru că vin în fiecare zi acasă. Aceştia nu sunt indicatori. În momentul în care adormim din punct de vedere sexual, înseamnă că ne-am pierdut din lipsă de priorităţi sau din vizor propria persoană şi ne refugiem în alte roluri pe care le prespune viaţa noastră. Rolul de femeie sau de bărbat îl punem undeva la păstrare, pentru că nu mai este timp de prostii, cum îmi spunea cineva”, declară sexologul pentru Gândul.
Deşi inevitabile într-un cuplu, reproşurile pot să distrugă tot ce am construit împreună. Cuvintele zboară, dar lasă urme adânci. “În măsura în care tu aduci critici în mod constant partenerului, dar nu punctezi şi calităţile pe care le apreciezi, reproşurile sunt contraproductive. Femeile au meteahna de a face reproşuri fără să dea soluţii, nu poţi să spui că ceva este greşit, dar să nu spui cum este corect. Dacă nu duci comunicarea până la capăt, nu trebuie să te superi că celălalt este rău intenţionat, pentru că nu e aşa, el încearcă. Dacă îi tot reproşezi, cum te mai poate lua în braţe, cum mai poate vedea luminiţa de la capătul tunelului, când tu nu îi aprinzi lumânarea”, punctează psihoterapeutul şi sexologul Jeni Chiriac pentru Gândul.
Teama de a fi părăsit
Când lucrurile meg prost aducem în viaţa noastră persoanele din trecut, le strecurăm tiptil în viaţa noastră, într-un colţ al sufletului, uneori chiar şi în dormitor, şi începem să facem comparaţii. “Persoanele care aduc trecutul în prezent sunt cele care nu trăiesc prezentul.Trebuie să ne gândim ce facem în prezentul nostru şi cum trăim acel prezent. Asta apare şi datorită nemulţumirilor. Nu ne adaptăm nevoile la posibilităţi, din cauza asta aducem în mintea noastra şi în relaţie un model sau o confirmare. Dacă aducem fostele relaţii din trecut în prezent, nu ştim ce vrem. Trecem din relaţie în relaţie şi avem impresia că ce am pierdut era mai important decât ce am câştigat. Atunci e necesar să ne facem o analiză personală şi să încercăm să ne rezolvăm problema, pentru că ea nu ţine de cuplu", spune sexologul Jeni Chiriac pentru Gândul.
Despărţirea rămâne pentru mulţi dintre noi o traumă, ne e greu să acceptăm că ni s-a întâmplat nouă, ne simţim debusolaţi, doborâţi. “Multe persoane o resimt ca pe un eşec, indiferent care au fost motivele care au pus bazele acelei relaţii. Când începi o căsnicie, proiectezi în acea relaţie o groază de lucruri. Sunt unele persoane care încep să gândească în termeni de noi, pierzând tipul de gândire eu, iar atunci, în acel context al divorţului sau al separării, au nevoie să se regăsească pe sine, să gândească individual, există şi sentimentul trădării, al aşteptărilor nesatisfăcute, nu este o experienţă uşoară, e asociată sentimentului de pierdere, e ca un deces, unde treci prin faza de negare, de furie, de depresie, este nevoie să îţi înţelegi toate stările şi să ţi le respecţi. Suntem mulţi care refuzăm să mergem înainte, să învăţăm din lucrurile mai puţin plăcute care ni se întâmplă, ne gândim sufocant de mult la ce ni s-a întâmplat. Apar întrebări de genul: De ce mie?, De ce asta, De ce el? Sunt persoane care consideră că problema respectivă este cel mai groaznic lucru pe care l-ar fi putut trăi, iar asta îi determină să nu mai vadă dincolo un posibil viitor. Divorţul şi separarea sunt experienţe de viaţă, asemenea morţii, naşterii, nunţii şi este nevoie să le asimilăm ca o posibilitate a vieţii noastre, nu sunt de dorit, dar nu trebuie să rămână drept cel mai groazic lucru care ni s-a întâmplat. Mulţi dintre noi avem o fugă intensă de noi înşine, ne ascundem în casa partenerului, iar în momentul în care apare această ruptură ne simţim rupţi în jumătate, dar toate aceste trăiri, pe cât de reale par, pe atât de subiective sunt şi pot fi depăşite. Teama de singurătate ne face să nu ne acordăm acea pauză după o relaţie şi să ne arucăm imediat într-o alta, când de fapt ar trebui să ne oferim acel confort emoţional nouă înşine, nu printr-o căpuşare a unei alte relaţii, a unei alte persoane, lucrul ăsta este un indicator al gradului de autonomie, al felului în care ne percepem ca identitate”, precizează psihoterapeutul pentru Gândul.
Iubirea ne dă forţa de a depăşi orice obstacol, dar diferă de momentul din viaţă în care o putem experimenta. “E iubirea de la 20 de ani, de la 30 de ani, iubirea de la 40 de ani. Am dat şi peste persoane care s-au îndrăgostit la 60 de ani şi este interesant să observi că în mare parte nu diferă foarte mult, exuberanţa şi trăirile erau ca la 30 de ani. Viaţa poate să fie destul de interesantă, putem să avem o unică iubire, dar poţi accepta că poţi să iubeşti şi de mai multe ori", mărturiseşte psihoterapeutul Jeni Chiriac pentru Gândul.
