79: Vespasian, împărat roman (n. 9 î.Hr.)
1944: Arthur Segal, pictor român (n. 1875)
1995: Jonas Salk, medic american, creatorul vaccinului împotriva poliomielitei (n. 1914)
1996: Andreas Papandreou, politician grec (n. 1919)
2006: Aaron Spelling, producător american de televiziune (n. 1923)
2011: Dennis Marshall, fotbalist costa rican (n. 1985)
2011: Peter Falk, actor american (n. 1927)
1668: Giambattista Vico, filozof italian (d. 1744)
1703: Maria Leszczyńska, soția regelui Ludovic al XV-lea al Franței (d. 1768)
1763: Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon Bonaparte și împărăteasă a Franței din 1804 (d. 1814)
1834: Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române (d. 1895)
1867: Iulian Marțian, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1937)
1889: Anna Ahmatova, (Anna Andreevna Gorenco), poetă rusă (d. 1966)
1894: Regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii (d. 1972)
1897: Alexandru Giugaru, actor român de teatru și film (d. 1986)
1907: James Meade, economist englez, laureat al Premiului Nobel (d. 1995)
1909: Ovidiu Papadima, istoric și critic literar român (d. 1996)
1910: Jean Anouilh, dramaturg francez (d. 1987)
1912: Alan Turing, matematician englez (d. 1954)
1940: Adam Faith, actor și cântăreț britanic (d. 2003)
1959: Petru Tărniceru, politician român
1972: Zinedine Zidane, fotbalist francez
1532: Henric VIII și François I au semnat tratatul secret împotriva împăratului Carol V.
1879: David Emmanuel își ia doctoratul la Sorbona cu teza „Etude des intégrales abeliennes de troisieme espace", devenind astfel al doilea român doctor în matematici la Sorbona.
1881: S-au stabilit relații diplomatice între România și Spania.
1923: A luat ființă, la București, Societatea Națională de credit Industrial, al cărei scop era stimularea dezvoltării industriale a țării.
1937: Londra, 23-25 iunie. Concurs hipic, organizat cu prilejul încoronării regelui George al VI-lea al Angliei, a cărui Cupa Challenge de Aur a revenit călărețului român Henry Rang. Trofeul „Daily Mail" a fost cucerit de Felix Țopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv de televiziune, Cristian Țopescu
1944: Thomas Mann devine cetățean american
1961: A intrat în vigoare Tratatul asupra Antarcticii, elaborat în anul 1959; tratatul bloca, pe o perioadă de 30 de ani, pretențiile oricărui stat la o suveranitate teritorială în Antarctica, unde cercetarea științifică este liberă, iar orice activitate cu scopuri militare este interzisă.
1985: Echipa națională de handbal masculin a obținut, la Frankfurt pe Main (Germania), titlul de campioană mondială universitară.
Un avion Boeing 747, aparținând companiei „Air India", care efectua un zbor pe ruta Ottawa - New Delhi s-a prăbușit în largul coastelor Irlandei. Și-au pierdut viața 329 de persoane.
1990: Republica Moldova își declară suveranitatea de stat (independența - pe 27 august 1991)
1992: Gangsterul american John Gotti a fost condamnat la închisoare pe viață
2001: S-a desfășurat, la Teatrul de Balet „Oleg Danovski" din Constanța, prima ediție a Concursului Internațional de Dans (23 iunie - 1 iulie)
Pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea în Ucraina (23-27)
2004: Gloria Macapagal Arroyo, a fost proclamată oficial, de Congresul filipinez, învingătoare în alegerile prezidențiale din 10 mai 2004
2005: Reuniunea miniștrilor afacerilor externe din Grupul celor șapte state puternic industrializate plus Rusia (G-8) (Londra)
Forumul Crans Montana. Sunt așteptați să participe președintele ucrainean Viktor Iușcenko, președintele în exercițiu al OSCE, Dimitrij Rupel, președintele georgian Mihail Saakașvili, primul ministru macedonean Vlado Buckovski și vicepreședintele Băncii Mondiale Jean Francois Rischard (Monaco, 23-25)
Miniștrii de finanțe și directorii băncilor centrale din 55 de țări, care sunt membre ale Băncii Islamice de Dezvoltare (IDB) se întâlnesc în vederea sprijinirii comerțului din cadrul blocului islamic (Malaezia, Kuala Lumpur, 23-24)
2006: Primul concert al formației Depeche Mode în România
Alexandria (arabă: الإسكندرية Al Iskandariyya; greacă Αλεξάνδρεια; în coptă: ⲁⲗⲉⲝⲁⲛⲇⲣⲓⲁ, ⲣⲁⲕⲟⲧⲉ Alexandria, Rakotə) este al doilea oraș ca mărime din Egipt după Cairo. Populația numără 3,8 milioane de locuitori. Distanța față de Cairo este de 225 km. Orașul este situat la vărsarea în Marea Mediterană a brațului vestic, componentă a Deltei Nilului. In prezent este port, centru educational, cultural, financiar si economic: ind. petrochimica, a cimentului, alimentara, textila, turism. Portul si-a pierdut din importanta. Șantierele navale de aici sint prea mici pentru industria navala moderna. Cele mai mari nave comerciale prefera sa se îndrepte spre Suez sau spre Damietta, oras modern de pe Nil. Orasul contemporan se intinde de-a lungul tarmului mediteranean pe o lungime de aproape 30 km. Partea estica a orasului comunica cu partea sa vestica prin intermediul bulevardului Al-Corniche, ce merge de-a lungul tarmului si de pe care se coboara direct pe plaja.
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric,[1][2] cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.[3][4][5] Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[6]
Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh). Inițial, cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[7] Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[8] În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[8]
Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.[9] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[10]
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.
Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:
Simbolul apostolic (anul 50);
Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).
Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.
Caracteristica religiei creștine
La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.
Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]
În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.
Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.
Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.
De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:
în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.
În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:
interpretarea corectă a textelor revelate,
a sacramentelor,
a riturilor liturghiei și
a codificării normelor morale
Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.
Religia ca expresie simbolică
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]
Religia ca tip de comportament uman
Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:
Funcția cognitivă:
Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.
Funcția acțională:
Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser [3] argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.
Funcția de reducere a anxietății:
Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit timor”).
Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.
Funcția socială (structurantă):
Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.
Funcția compensatorie:
În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie.
Funcția identitară:
Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.[8]
Religia explicată de către antropologie și biologie
La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei
Educația (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany și Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonie Știința (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr, Cercetare și Intuiție) și Religia (personificată prin Puritate, Credință, Speranță, Venerație și Inspirație), prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieții.
Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.
Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).
În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de "falsificarea" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.
De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre " raporturile dintre Dumnezeu, lume și om ", ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.
Filozofia și religia
Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept "punctul de sosire". Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:
Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la "micul Isus" să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere "bunului Dumnezeu" să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.[9]
Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.
În această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?
Integrismele: Există însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea "a Revelației"), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...
Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel "alege crucea sau mori" sau acel "Allah e mare" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea "Gândire critică și argumentație" (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 ("Privire asupra religiei"), p. 69/70.)
Religia ca superstiție
Istoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții.[10] Se pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.
D.Ex.-ul definește superstiția ca fiind "o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei". Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în "spirite bune sau rele", căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului "spirit": "În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh."). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că "între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență." Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în "Ieșire" mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: "Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască".). Dar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre "numărul fiarei", 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc "rugăciune de cerere"[11][12] și în catolicism "de grație" sau "intercesiune".).
Și pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind "o vană teamă de zei" (De divinatione, I). Tot el spunea că "cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […]" (De finibus, I, xix, 63).
Lucrețiu spunea despre religie: "Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d'Holbach.
Și Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).
Creștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: "Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu".
Alți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții.[13] Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).
Pentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie.[14] Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, "demnă de elogii", astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea "se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor"(Summa, qu. xcv, art. 5).[15]. Această viziune relaxată a lui Toma d'Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.
Adepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). Pentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.
Francis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.[16]. Pentru Spinoza "toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […]."[16].
Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că "teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție."[17].
Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: "Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase." (De Volney, Ruines).
Pentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).
Pentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).
Psihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție.[18].
Konrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia. Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magică este credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior.[19]. În acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele "vânători de vrăjitoare".
Mark Twain spunea: "Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne." (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).[20]
Teoria este o categorie filozofică, (corelată cu categoria practică) ce desemnează reflectarea abstractă, conceptuală a realității obiective.
Teoria se află în interacțiune cu practica, avându-și izvorul în necesitățile practicii sociale. Teoria reprezintă o generalizare a practicii și își atinge scopul deplin și criteriul de verificare prin aplicarea rezultatelor ei în practică.
Teoria este o formă a cunoașterii raționale, ansamblu de cunoștințe conceptuale ordonate sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale și oferind o descriere și o explicație a unui domeniu al realității (ex. teoria cuantică, teoria relativității, teoria evoluției speciilor, etc).
Teoria științifică, fiind strâns legată de experiment, dezvoltă și verifică ipoteza pe baza dovezilor empirice.
Știința (din lat. scientia = cunoaștere) se poate referi la:
Investigarea sau studiul naturii prin observație și raționament
Suma tuturor cunoștințelor acumulate în urma acestei cercetări
Matematica, studiile cantităților și ordinilor, sunt denumite deseori știință sau științe, însă rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obținute din derivații logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o combinație între observație și raționament. Multe metode matematice au o utilitate fundamentală în științele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele și teoriile.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii”.[1]
Majoritatea oamenilor de știință consideră că investigația științifică este cea care corespunde metodei științifice, un proces al cărui scop este evaluarea cunoștințelor empirice. În sens mai larg, cuvântul știință deseori descrie orice domeniu de studiu sistematic sau cunoștințele căpătate în urma acestui studiu. Acest articol se concentrează pe definiția cu sens mai restrâns.
Domeniile științifice se clasifică de-a lungul a două mari dimensiuni:
Experimentul, căutarea unei informații rapid disponibile, versus teorie, dezvoltare de modele care explică ceea ce se observă.
Științele naturale, studiul naturii, versus științele sociale, studiul comportamentului uman și al societății.
Există diferite înțelesuri ale "științei".
Potrivit empirismului, teoriile științifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicții ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.
În contrast cu aceasta, realismul științific definește știința în termeni ontologici: știința încearcă să identifice fenomene și entități, forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forțe, și sursele acelor forțe în sensul structurilor interne ale acestor fenomene și entități.
Chiar și în tradiția empirică, trebuie să fim atenți asupra faptului că predicția se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmația "un paleontolog poate face predicții în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde folosirii empirice a predicției. Pe de altă parte, științe ca geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicții exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept științe. Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile și prin urmare ipotezele științifice pot fi doar falsificate.
Pozitivismul, o formă a empirismului, vede știința, așa cum aceasta este definită de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" și "empirism" sunt deseori folosiți ca sinonime. Iată însă ce li se reproșează:
Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de teorie, așa că noțiunea însăși de a testa teoriile prin experimente este problematică.
Observațiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că știința întotdeauna implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor științifice. Mai mult, în contrast cu modelul empiric, este de părere că știința nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.
Pentru mai multe informații, vezi Teoriile și sociologia istoriei științei.
Știința îi ajută pe oameni să afle mai mult despre viețile lor și contribuie la dezvoltarea societății.
1462: Atacul nereușit al lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, asupra cetății Chilia, aparată de o garnizoană maghiară
1498: Ștefan cel Mare a condus o expediție de represalii în Polonia, urmare a atacului din anul precedent al regelui Ioan Albert asupra Moldovei. A ars toate așezările și cetățile din Galiția, până aproape de Cracovia.
1815: Napoleon I abdică a doua și ultima dată. Armatele aliate ale Rusiei, Austriei, Prusiei și Angliei au impus abdicarea și exilul împăratului Franței (1804-1814 și 1815), pe Insula Sfânta Elena.
1940: S-a creat Partidul Națiunii, care a înlocuit Frontul Renașterii Naționale.
1940: Al doilea război mondial: Noul guvern francez condus de mareșalul Pétain semnează cu Germania armistițiul de la Rethondes.
1941: Al doilea război mondial:
Sovieticii încep execuții în masă la închisoarea Brygidki, Lwów (Polonia). Execuțiile se vor opri la 28 iunie. Dintre cei 13.000 prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruțați. 3.000 dintre prizonieri erau ucrainieni.
În noaptea de 21 - 22 iunie, ora 24.00, Armata Română a declanșat operațiunile militare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația sovietică
Germania începe Operațiunea Barbarossa, reprezentând atacul asupra URSS. Declarația lui Winston Churchill cu privire la spijinirea URSS de către Marea Britanie în lupta împotriva Germaniei
1942: Al doilea război mondial: Germania începe Operațiunea Fall Blau, reprezentând atacul Grupului de Armate Sud asupra sudului URSS.
1944: Al doilea război mondial: URSS începe Operațiunea Bagration, ofensivă care a curățat teritoriul Bielorusiei sovietice și al Poloniei răsăritene de trupele germane.
1970: Președintele Richard Nixon a semnat cel de-al 26-lea amendament la Constituție, prin care vârsta la care le era permis cetățenilor să voteze era stabilită la 18 ani.
1992: A apărut, la București, sub conducerea redacțională a lui Ion Cristoiu, primul număr al cotidianului Evenimentul zilei
1995: La Paris, România remite oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană
Invision Community (previously known as IPS Community Suite) is primarily an Internet community software produced by Invision Power Services, Inc. It is written in PHP and uses MySQL as a database management system. Invision Power Services sell applications that each can be bought and installed separately in addition to the Suite, the most widely known being the Internet forum software Invision Power Board. Invision Community refers to the combined collection of applications provided by Invision Power Services and is the core of the framework.
Invision Community originated from Invision Power Board, one of the applications that can now be bought separately and requires IP.Suite. Up until version 3.4 of Invision Power Board the staff at Invision Power Services had gradually expanded their product line with additional community-centered applications like IP.Blog, IP.Gallery and IP.Content. However, IP.Board was always required as many aspects of the core and other applications relied on it. Starting with IP.Suite 4 they decided to abandon IP.Board as their "flagship"-product and unify the version numbering and release schedule for all their applications.[1]
The software also provides tools and documentation to let the community create their own applications, themes and other things that can also be shared for free or sold to other customers through Invision Power Services own community.
Tylenol-ul este un medicament folosit în Statele Unite, care conține o doză mare de acetaminofen (paracetamol), fiind folosit pentru reducerea durerii și a febrei.
În Statele Unite este vândut fără prescripție medicală. Varianta Extra Strong a acestui medicament va conține de acum înainte un avertisment, după ce cercetătorii au aflat de efectele negative grave ale dozelor mari de paracetamol, scrie New York Daily News. Comercializate de firma Johnson & Johnson, cutiile cu Tylenol în variantă concentrată vor avea o etichetă specială, începând cu luna octombrie[Când?].
Anual, între 55.000 și 80.000 de pacienți din SUA ajung la urgență, după ce iau supradoze de paracetamol. Cel puțin 500 dintre aceștia nu mai pot fi salvați, anunță o statistică[care?].
Paracetamolul (sau paraacetilaminofenol, acetaminofen) este un derivat de para-aminofenol din clasa anilidelor, cu acțiune analgezică și antipiretică. Acțiunea sa antiinflamatoare este practic inexistentă, dar acest lucru nu înseamnă că nu poate fi folosit în durerile cauzate de inflamații.
In 1982, 7 oameni au murit in Chicago, dupa ce au înghițit pastile de Tylenol ce conțineau cianură. Se pare ca cineva, ar fi avut acces înainte ca acestea sa intre in comert, si a acoperit fiecare comprimat din aceste cutii, cu cianură.
A fost sintetizat în 1873 prin reducerea p-nitrofenolului în mediu de acid acetic. Acetanilida (antifebrina) fusese deja descoperită în 1866, iar fenacetina în 1877 și se foloseau ca antipiretice și analgezice. Eventualele proprietăți terapeutice ale paracetamolului au fost ignorate la data descoperirii sale. În 1893 paracetamolul a fost decelat în urina pacienților cărora li se administrase fenacetină, iar în 1899 în cea a pacienților care luaseră acetanilidă. În ambele cazuri a fost considerat un metabolit neimportant din punct de vedere farmacologic al acestor medicamente. În 1946, Bernard Brodie și Julius Axelrod cercetau legăturile cauzale dintre analgezicele de tipul fenacetinei și acetanilidei și methemoblobinemie. Ei au descoperit că de fapt efectul analgezic al acetanilidei se datora metabolitului său, paracetamolul, și că la administrarea acestuia methemoglobinemia este mult redusă ca incidență și amploare.
Părul reprezintă totalitatea firelor subțiri, producții de origine epidermică și de natură cornoasă care cresc pe tegumentul mamiferelor și denumite științific foliculi piloși. Ele au rol protector. Firul de păr, ca și unghia, are o compoziție dură de proteine numit cheratină.
Pyrus comunis sau părul, numit în unele regiuni și prăsad (Moldova), este un arbore cu frunze căzătoare din familia Rosaceae, care crește până la 10–20 m înălțime și al cărui fruct este para. Trăiește în medie 65 ani, în cazuri excepționale poate ajunge la 400. Are rădăcină lemnoasă și profundă, trunchiul drept, culoare gri cu coaja crăpată, frunze ovale până la 10 cm lungime, cu contur verde închis. Florile sale sunt albe sau roz cu petale de 1,5 cm, iar fructul este comestibil.
Crește în regiuni cu climat temperat și umed, rezistă bine la frig dar verile calde și secetoase împiedică fructele să crească. Clima cea mai bună se caracterizează prin ierni cu frig dar cu puține înghețuri primăvara și veri cu temperaturi moderate. Înflorește la 7 °C și rezistă până la -18 °C, dar în plin repausul din iarnă și până la -40 °C.
Pere de varǎ
Există o gamă de varietăți adaptate la diferite clime în interiorul zonei temperate și la clime reci din munții tropicali cu media de 13 °C și precipitații medii anuale de 800 – 1000 mm.
Pyrus communis provine din Europa orientală și Asia Mică. În excavațiile arheologice s-au găsit resturile unui arbore domesticit datând din anul 3000 î.Hr. Romanii au îmbunătățit și răspândit cultivarea.
În ziua de azi principalii producători sunt: China, Italia, Statele Unite, Spania, Argentina, Germania, Coreea, Japonia, Turcia și Africa de Sud. Cea mai mare productivitate o are Austria cu 44 tone pe hectar.
La multi ani
prezent
salut
salut
Lucrezi misto,tine-o tot asa!
Lucrezi misto,tine-o tot asa!
