În ultimele luni am experimentat ceva ce se numește “situationship”. Această relație dintre doi sau mai mulți oameni are la bază aceeași chestie ca o relație romantică obișnuită doar că tu nu vrei să o numești așa, nu vrei să te implici, ci doar să te folosești de celălalt pentru scopurile tale mârșave de om neiubit și ciufut. Eu am fost acel om neiubit și ciufut, un om tare dezamăgit în dragoste, rănit și toate cele, încât mi-am zis că ar fi distractiv să am o legătură cu cineva doar așa, ca să fie, și apoi să fug la primul semn de implicare emoțională. Am fugit o pulă! Am rămas, am suferit și mai mult și am realizat că sunt un om rău, că am făcut ceva urât, că am manipulat oameni ș.a.m.d.. M-am crezut șmecheră, dar nu am fost. Situationship-urile sunt de evitat, nu e nimic de câștigat din ele, sunt un truc scârbos pentru a înlocui ceva de neînlocuit – PE EL.
Păi de ce, carECILAazică, nu am vrut eu o relație cu oamenii cu care am fost? De ce nu am putut să-i iubesc cu adevărat, ci doar să mă prefac, rănindu-ne pe toți? De ce OARE nu am putut oferi ce primeam de la ei, de ce nu aveam un răspuns la întrebarea “cum poți spune că mă iubești și pe mine, dar și pe el”? Am zis că există mai multe tipuri de iubire blablabla… Ghici ce, inima mea rămăsese acolo unde o lăsasem, în palmele unui alt om pe care l-am dezamăgit, de care mi s-a făcut frică și am fugit ca un copil ce sunt. Exact ca un copil care sparge o vază, știe că va fi prins și se ascunde într-un dulap sperând să-i treacă mamei supărarea și să nu țipe prea tare la mine. Reacție firească după ce ai făcut o greșeală și cineva se ia de tine? Plângi. Reacție firească a unui om ale cărui sentimente le-ai călcat în picioare atunci când tu plângi? Indiferență. Nu blamez pe nimeni.
Nu doar că am fost o femeie fără demnitate, am fost un om josnic. Am vrut să uit, am crezut că nu mai contează. Am vrut “să mă distrez”. Am crezut că am lucrurile sub control, dar apoi, nu doar că mi-au scăpat frâiele, ci am realizat că în continuare nimic nu se schimbase, că totul era o iluzie, că oricât mi-aș exprima credința în relațiile poligame, tot nu pot avea decât un singur EL. Căruia nu i-am fost fidelă, nu mă întrebați de ce.
Sfatul meu e întocmai ca titlul articolului: nu te duce în altă parte dacă știi că nu poți iubi oamenii așa cum merită. Și știi asta foarte bine, din moment ce tu te gândești la altul atunci când faci sex. Și apoi ce, crezi că sexul evoluează și te vei simți mai bine, că e doar o chestie de numerele de la 1 la 10, un top, o ierarhie? Știi bine că EL are punctajul mare din cu totul alte motive și că toată tehnica din lume nu l-ar putea face pe celălalt să fie mai bun. Aceasta e o postare anti situationship-uri, nu anti-poligamiei; nu răni omul care te iubește, când ai știut de la început că tu nu-l poți iubi. Nu-i lăsa pe oameni să te iubească, nu le da speranțe, nu te comporta de parcă ai simți la fel, nu fi lașă. Fii o femeie matură, cu cap – ia o pauză când știi că ești nebună și/sau îndrăgostită. De ce să plătească alții pentru prostia ta? Eu am făcut un joc de domino cu inimi și încrederi – am răsturnat o vază și apoi am zis că ce mai contează încă trei, e doar un joc.
Acum nu doar că nu mai vine mama să mă scoată din dulap, să mă certe, ci e de parcă nu mai am nicio mamă, nicio inimă – nici măcar pe a mea, e de parcă m-a abandonat dându-și seama că greșelile mele sunt ireparabile, că nu mai e nimic de capul meu, că sunt un eșec. Dar știu că așa mă simt eu, în vinovăția mea, iar mamele mereu ne iartă, ne spun să ne spălăm pe mâini și ne așază la masă. E proverbul ăla, “nu căuta să te repare omul care te-a distrus” și știu că ei nu mă vor mai lăsa să îi ating, poate doar în treacăt, de dragul a ceea ce a fost. Dar totuși sper, ca orice om, că oamenii nu sunt doar iertători, ci și înțelegători, că mă iubesc – deși e un lucru naiv, că toate vazele alea, prin minune, vor fi ca la început. Că nu voi mai sparge niciodată o vază. Că-mi voi regăsi inima pe undeva, pe unde am aruncat-o. A, mi-am amintit! Nu e la mine. E la EL. Și știm cu toții exact ce aș merita să se facă cu ea. Dar el e blând și sincer, matur și iubitor, e un om superior mie prin aceste acțiuni… Tocmai de aceea, acum sunt în cumpănă: ce se întâmplă cu inima unei femei viclene, care a fost prinsă cu mâța în sac? Cât de departe poate merge cu adevărat o iubire ce a fost arsă din temelii?
