Pentru cei care au jucat cel puţin unul dintre titlurile precedente ale francizei Dungeon Siege, anunţarea unei continuări a fost fără îndoială primită cu mare bucurie. Din acest punct de vedere Dungeon Siege III este un joc care a atras deja atenţia unei anumite părţi a comunităţii gamerilor. Pe de altă parte, pentru cei care încă nu au avut de-a face cu niciunul din jocurile seriei, DS3 are potenţialul de a atrage noi fani. Spun asta având în vedere faptul că jocul va fi disponibil atât pe PC cât şi pe platformele X360 şi PS3. Decizia producătorului Obsidian Entertainment (responsabili pentru Fallout: New Vegas) şi a distribuitorului Square Enix, de a extinde plaja de acţiune a jocului, poate fi privită ca o strategie de marketing firească, într-o industrie în care succesul se măsoară în numărul de unităţi vândute. Însă impactul acestei măsuri se observă cel mai puternic în gameplay. Cu siguranţă posesorii de console vor fi încântaţi, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre utilizatorii de PC-uri. Dar să lăsăm deocamdată aspectele tehnice de-o parte, jocul este aici şi aşteaptă să-l cucerim.

 

A fost odată ca niciodată

 

Este ceva putred în regatul Ehb. Regele a fost asasinat iar toată vina cade pe o organizaţie compusă din domni şi doamne cu abilităţi speciale, numită The Legion. Aceştia sunt hăituiţi de către poporul revoltat, cu furci, topoare şi alte unelte de prin gospodăria omului, până aproape de decimare. Desigur gloatele nu au acţionat din proprie iniţiativă, ci întărâtaţi de o anume don'şoară misterioasă, pe numele ei din acte Jeyne Kassynder. Aceasta îşi încropeşte la rândul ei o ditai armată - formată din fanatici, care o urmează ca pe o sfăntă - şi îşi propune ca singur scop în viaţă nimicirea legiunii până la ultimul membru şi bineînţeles preluarea puterii în regatul Ehb. The Legion ajunge în pragul anihilării, iar ultimii căţiva membrii încearcă o regrupare disperată, în speranţa de a se salva şi a menţine această organizaţie (ajunsă la a zecea generaţie) în viaţă. Acesta este momentul în care intrăm şi noi în pielea personajului.

 

Fiecare drum începe cu... o opţiune

 

Contrar aşteptărilor, nu ne creăm propriul erou, ci suntem puşi să alegem dintre patru personaje prestabilite, fiecare cu abilităţi, magii şi talente diferite. Avem la dizpozţie clasicul Fighter (Lucas Montbaron), mânuitorul de arme cu tăiş, o figură indisipensabilă pentru orice hack and slash ce se respectă. Magul (Reinhart) este şi el prezent, însă de această dată nu mânuieşte un staff, cum ne-am fi aşteptat, ci se foloseşte de tot felul de gadget-uri specifice unui mag steampunk. De altfel tot jocul are o tentă steampunk, trecând de la atmosfera dominată de fantasy din primele două titluri ale seriei, la un ambient ce ne întâmpină cu o combinaţie de elemente fantasy şi steampunk. Spre exemplu, vom ajunge la un moment dat într-un oraş pe străzile căruia se plimbă nişte roboţi, un fel de gardieni publici, numiţi Automaton. În replicile lor vom regăsi şi doza de umor (cam mică de altfel), necesară oricărui joc. Apoi o avem pe focoasa (la propriu) Anjali, reprezentantă a aşa-numiţilor Archon, nişte fiinţe desprinse din mit, care deserveau rolul de mesageri ai zeilor antici. Ea mânuieşte cu dibăcie o suliţă, dar, la nevoie, se poate juca şi cu focul mai ceva ca un fachir, pârjolindu-şi inamicii ca pe nişte porci de Crăciun. Al patrulea personaj este tot feminin, echilibrând astfel balanţa opţiunilor şi totodată lupta dintre sexe. Se numeşte Katarina, e brunetă, are pistrui şi, ca să zic aşa, poartă număr mare la sutien. Arsenalul ei se compune din pistoale şi puşti, arme de foc adicătelea, cu care îi ciuruieşte pe cei care întrec măsura.

Aşadar avem patru clase de eroi, patru personaje diferite, fiecare cu punctele sale forte, fiecare charismatic în felul său, alegerea fiind doar o chestiune de gust şi preferinţe. După cum spuneam eroii sunt predefiniţi, asta însemnând că nu putem atribui puncte de skill, sau personaliza caracterul în vreun fel. Cu siguranţă acest aspect nu va fi pe placul veteranilor, care sunt obişnuiţi să-şi personalizeze eroul în cele mai mici detalii, există însă şi o parte pozitivă. Faptul că pesonajele sunt predefinite aduce un mare plus poveştii, pentru că, indiferent ce erou alegi, acesta se integrează perfect în firul narativ. Iar echipa de la Obsidian Etertainment şi-a făcut destul de bine treaba la acest capitol.

 

Să ne mai şi jucăm

 

În introducere spuneam că dezvoltarea jocului simultan atât pentru PC cât şi pentru console a dus la afectarea gameplay-ului în mod direct. Ce înseamnă asta? Păi în primul rând jocul este foarte liniar. Libertatea de mişcare şi explorare sunt serios îngrădite şi asta pentru a facilita controlul de pe un gamepad. Acelaşi efect se vede şi în lupte, unde eroul controlat nu atacă acolo unde dăm click, ci în direcţia în care este îndreptat. Cu alte cuvinte s-a implementat un sistem de auto aim, care, din nou este o măsură în favoarea consolelor, pe PC poate deveni frustrant. Una peste alta jocul pare mai degrabă dezvoltat pentru console decât pentru bătrânul calculator.

În ceea ce priveşte quest-urile, pe lângă cel principal, avem şi sidequest-uri, care deşi puteau fi mai multe la număr, variază cât de cât acţiunea jocului. Avem de la bine cunoscutule misiuni cu caravana care nu mai ajunge la negustor, până la şi mai cunoscuta misiune cu peştera infestată de monştrii. Adică nimic din ceea ce n-am mai văzut până acum. Acţiunea jocului se desfăşoară, după cum spuneam, extrem de liniar, singurul loc în care simţi o oarecare libertate de alegere este în dialoguri, unde ţi se dau mai multe opţiuni. În funcţie de ce alegi vei influenţa povestea jocului, însă nu radical. Povestea în sine este redată într-un mod plăcut, atăt direct în decursul gameplay-ului efectiv, cât şi prin intermediul unor cutscene-uri artistice însoţite de o voce baritonală de povestitor.

Jocul se desfăşoară ca orice RPG hack and slash, dai cu arma din dotare în stânga şi-n dreapta, culegi loot-ul şi anvansezi în nivel. Bunătăţile lăsate în urmă de monştrii sunt extrem de multe la număr, cu toate acestea inventory-ul aproape că nu se umple niciodată la maxim. Armele, armurile şi diferitele accesorii pe care le găseşti devin din ce în ce mai bune pe măsură ce avansezi în joc, însă nu există, de exemplu, armura perfectă. Va trebui tot timpul să faci un mic compromis. Îţi dă +50 la Stamina, dar îţi scade -10 la Armor. Sistemul de level-up este şi el extrem de facil (a se citi simplist). Punctele pentru atributele primare (Stamina, Mana, etc.) se distribuite automat, tot ce trebuie să facă jucătorul este să atribuie nişte puncte care deblocheză anumite skill-uri sau talente speciale ale eroului. Acestea pot fi active sau pasive, şi în funcţie de ce alegi, eroul tău devine mai puternic într-o anumită zonă. Fiecare personaj beneficiază de două "stări" (stance) diferite de atac (în principiu unul pentru melee şi unul pentru lupta la distanţă) şi una pentru defence. Deşi practic poţi folosi 9 astfel de puteri, câte 3 pentru fiecare "stare", veţi folosi 2, maxim 3 dintre ele, în funcţie de preferinţe, celelalte nu prea contează. Dificultatea jocului tinde să fie cam mică. Eu l-am terminat pe nivelul "Normal", dar n-am murit decât de vreo 5 ori pe tot parcursul jocului, şi asta pentru că m-am avântat între hoardele de monştrii ca Mihai Viteazu între turci. Doar că turcii erau cam mulţi, sau prea puternici. Ajungi să-ţi dai seama că fuga e mai sănătoasă decât credeai. Membrul party-ului te poate învia pe câmpul de luptă, în caz că vreun monstru ţi-a venit de hac, iar asta scade şi mai mult din dificultatea jocului. În plus locurile unde poţi salva sunt destul de dese. Şi pentru că tot am amintit de party, spre deosebire de precedentele titluri, în DS3 nu poţi avea decât un singur partener. Cei drept ai trei la dispoziţie, dar doar unul singur poate fi activ la un moment dat. Eu am terminat jocul cu Reinhart (magul) însoţit mai tot timpul de Anjali care mi s-a părut cea mai bună parteneră. Parteneră de joc adică, nu vă gândiţi la altceva. Episodic am ales să mă mai însoţească şi Katarina, dar doar aşa de sanchi, să zic şi io că se ţine după mine o gagică sexy.

 

Concluzii şi remarci (in)utile

 

Trebuie să fiu sincer, Dungeon Siege III îi va dezamăgi pe fanii seriei. Jocul aproape că nu mai are nimic în comun cu predecesorarele sale. Tratat însâ ca joc de sine stătător, lăsând la o parte povara moştenirii celor două titluri precedente, DS3 este un Action-RPG decent. Grafica este frumoasă, povestea de asemenea, iar orele petrecute în faţa monitorului plimbinându-ne prin regatul Ehb pot fi distractive. În Dungeon Siege III nu ai niciodată senzaţia de epic. Nu salvezi lumea, nu eşti cel mai tare din parcare, chiar dacă îi căpăceşti pe toţi cu uşurinţă. Nu ai niciodată senzaţia că tu ai fi centrul universului, eşti doar o rotiţă (cei drept indispensabilă) dintr-un angrenaj mult mai mare. Iar acest aspect mi-a plăcut. Jocul nu se chinuie să-ţi gâdile orgoliul de wannabe zeu, şi bine face.

Per ansamblu Dungeon Siege III este un joc bunicel, nu veţi regreta la final decât faptul că e prea scurt, dar ca să fiu sincer până la capăt, nu este genul de joc pentru care să ratezi o bere rece la o terasă. Şi pentru că acest text se vrea a fi un review, trebuie să acord şi o notă: 7,5.