Posts by Alessia♦

Poftim , asta va fi primul si ultimul PSD pe care il mai dau : 

Sper sa va placa noul blur : x

M am gandit sa postez cateva lucrari de ale mele care le mai am in calculator!

effect >

xxx and

Am mai avut avatare la profil deci nu are rost sa le mai pun ca sunt vechi. Sper sa va placa

Un nou studiu arată că nu numai zăpada galbenă este nocivă, ci toată zăpada

Un nou studiu publicat în jurnalul Environmental Science: Processes & Impacts arată că nu este bine să mănânci zăpadă. Argumentul principal al acestui studiu este că zăpada absoarbe foarte multe toxine din aer.

Conform Naţiunilor Unite, poluarea aerului provoacă anual 3,3 milioane de morţi. Numai în China, unde în Beijing aerul este practic irespirabil de la smog, sunt 1,4 milioane.

Studiul acesta este important pentru că arată modul în care substanţele toxice din aer pot fi absorbite şi, de asemenea, oferă oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a vedea o imagine detaliată a procentului de noxe care rămân în aer şi care se infiltrează în alte părţi ale mediului.

Echipa de cercetători de la Universitatea din Montreal, Canada, care a decis să investigheze capacitatea zăpezii de a absorbi substanţe toxice a realizat un experiment în care au simulat condiţiile meteo de ninsoare într-o cameră nou construită. Prin amestecul mai multor tipuri de zăpadă cu noxe, găsiţi de obicei la maşini, au putut să examineze cantitatea de substanţe nocive din aer şi din zăpadă.

În doar o oră, au observat că nivelul de substanţe toxice din zăpadă a crescut enorm, cu particule toxice prinse în particulele de gheaţă sau dizolvate în particulele de gheaţă topită.

Multă vreme s-a crezut că apa nu are niciun gust, dar acest lucru este pus la îndoială.

De mii de ani se credea că apa nu are nicio aromă. Este complet neutră, aşa cum este liniştea pentru auz şi întunericul pentru văz, fără să stimuleze simţul gustului cu absolut nimic.

S-a descoperit totuşi că apa poate provoca anumite gusturi, în funcţie de ce s-a consumat înainte. Un aliment acid provoacă un simţ de dulce la gustarea apei, iar ceva sărat provoacă un gust de amar.

În anii '60 şi '70, psihologul Linda Bartoshuk a publicat o serie de studii care sugerau că atunci când o persoană mănâncă sau bea, papilele gustative se adaptează la acel stimul. Dacă ulterior se bea apă, celulele sunt stimulate la aceeaşi stare ca cea de dinainte. De asemenea, saliva persoanei poate provoca „gustul apei”.

Până acum, aceasta a fost dogma ultimilor zeci de ani: apa preia gustul alimentului consumat anterior. Dar un grup de oameni de ştiinţă au iniţiat un studiu care arată că există anumite părţi ale creierului care răspund în momentul când se bea apă. Un alt grup de cercetători de la Universitatea din Utah au descoperit că papilele gustative ale mamiferelor au o anumită proteină care ajută la conducerea apei prin membranele celulelor.

Faptul că apa ar avea gust nu este ceva nevăzut în lumea animală. Se cunoaşte deja că insectele simt gustul apei. Totuşi, cei mai mult oameni de ştiinţă pun la îndoială această ipoteză, deşi există experimente care dovedesc contrariul.

Savanţii au creat un model computerizat care simulează ce s-ar întâmpla dacă un steroid loveşte apa.

Există undeva la 75% şanse ca un asteroid să lovească oceanele. Deşi cel mai sumbru scenariu ar fi ca asteroidul să lovească suprafaţa terestră (şi locuibilă), nici situaţia în care corpul ceresc loveşte un ocean nu este una cu perspective optimiste. Se presupune că un asteroid de 250 de metri are capacitatea de a evapora 250 de megatone de apă, ştiindu-se că vaporii de apă au un efect de seră. În plus, în apropiere de coastă poate crea valuri gigant.

Oamenii de ştiinţă de la Los Alamos National Laboratory au creat o simulare computerizată care analizează impactul unui asteroid cu un ocean. Acest video a câştigat premiul Best Scientific Visualitaion & Data Analytics Showcase la Supercomputing 2016.

În prezentare se arată traiectoriile undelor de şoc şi, de asemenea, se poate stabili unghiul sub care asteroidul loveşte oceanul, mărimea asteroidului şi forţa exploziei la impact.

O nouă specie de păianjen descoperită de Javed Ahmed, Rajashree Khalap şi Sumukha J. N., în pădurile din India, a fost denumită “Eriovixia gryffindori”, după numele pălăriei de la şcoala de vrăjitorie Hogwarts din seria romanelor de succes “Harry Potter”, potrivit nerdist.com.

Când Harry şi Ron au ascultat sfatul lui Hagrid de a “urmări păianjenii” în volumul “Harry Potter and the Chamber of Secrets/ Harry Potter şi camera secretelor”, aceştia s-au găsit în centrul unui coşmar arahnofob când Acromantula Aragog şi puii săi au pornit să-i vâneze pe tinerii vrăjitori.

Oricât de înspăimântător ar fi acest episod, în lumea reală păianjenii sunt mai interesanţi ca specimene şi nu atât de periculoşi şi de mortali pe cât sunt percepuţi. Astfel, o nouă specie de păianjen descoperită de Javed Ahmed, Rajashree Khalap şi Sumukha J. N. a fost denumită “Eriovixia gryffindori”, după numele pălăriei de la şcoala de vrăjitorie Hogwarts care sorta studenţii într-una din cele patru case.

E. gryffindori nu trăieşte în Pădurea Interzisă; “o nouă specie de arahnidă care imita frunzele uscate” a fost găsită în pădurile unice Kans din Ghats, Karnataka, India”, potrivit descrierii publicate în Indian Journal of Arachnology.

Păianjenul cu formă unică îşi revendică numele de la obiectul magic din roman, pălăria de sortare, deţinută de vrăjitorul medieval Godric Gryffindor, unul din cei patru fondatori ai Scolii de Magie şi Vrăjitorie Hogwarts - univers imaginat de J. K. Rowling în faimoasele serii de cărţi despre băiatul-vrăjitor Harry Potter.

Radiaţia cosmică de fond este radiaţia electromagnetică şi căldura rămasă de la Big Bang (Marea explozie), evenimentul care a dat start universului nostru acum 13.7 miliarde de ani în urmă. Acest ecou cosmic există în tot universul, şi uimitor noi putem folosi un televizor vechi pentru a prinde o mică parte din el. Atunci când televizorul nu este acordat la o staţie voi puteţi vedea pufuleţi albi şi trosnet de zgomot alb (white noise), în jur de un procent din acest amestec este format de radiaţia cosmică de fond – radiaţia creării.

În timpul nopţii de iarnă din 992, cerul din zona nordică s-a luminat. În aceea perioadă, regele englez Æthelred al II-lea cel Şovăielnic a fost forţat să plătească tribut invadatorilor vikingi.

Un cronicar din Saxonia scria: ,, cerul era luminat  de lumina Soarelui din Nord''. Raiul ,, este roşu sângeriu,'' spunea un alt cronicar din Ulster, nordul Irlandei. Ei se refereau, conform unor studii, la aurora boreală sau luminile nordice care au ajuns şi în părţile sudice din cauza puterii luminii solare care bombarda Pământul cu particule încărcate puternic energetic.

Acum câţiva ani, cercetătorii au descoperit un nivel ridicat al izotopilor de carbon-14 din inelele trunchiurilor arborilor din lume. Fenomenul ar fi fost provocat de razele cosmice care au lovit atmosfera superioară şi au transformat nitrogen-14 în carbon-14.

Unele studii sugerează că au fost raportate aurore boreale neobişnuite înainte de creşterea nivelului de carbon-14 din anii 774-775 şi 993-994, fiind sugerat că Soarele ar fi fost sursa acestora. Cercetătorii au analizat rapoartele din aceea vreme şi au descoperit că au fost prezente opt apariţii ale aurorei boreale în Saxonia (Germania de astăzi), nordul Irlandei şi peninsula Coreea între octombrie 992 şi ianuarie 993. Conform zonei sudice în care fenomenul şi-a făcut apariţia, experţii au estimat că furtuna solară din 992-993 a fost mult mai puternică decât alte fenomene asemănătoare analizate în detaliu începând cu 1957, dar probabil nu a fost atât de puternică precum Evenimentul Carrington din 1859, care a distrus reţelele de telecomunicaţii din lume.

Furtuna solară din anii 990 a produs mult mai multe efecte decât luminile nordice, un astfel de eveniment în prezent ar putea distruge tehnologiile.

Cercetătorii italieni au descoperit ceea ce pare cea mai veche scenă a Naşterii Domnului pe o piatră de acum 5.000 de ani

Scena pictată cu un ocru roşiatic a fost descoperită pe acoperişul unei mici cavităţi din deşertul Sahara, în timpul unor expediţii către siturile de la Nil şi de pe platoul Gilf Keblr.

,,Este o scenă foarte evocativă care prezintă scena naşterii lui Iisus. Dar este anterioară datei originale, cu 3.000 de ani,'' spune geologul Marco Morelli din cadrul Muzeului Ştiinţei Planetare din Italia. Morelli a descoperit peştera în 2005, dar la mulţi ani după aceea cercetătorii s-au decis să dezvăluie incredibila descoperire.

,,Descoperirea are mai multe implicaţii deoarece naşte noi întrebări despre iconografia unuia dintre cele mai puternice evenimente ale Creştinătăţii,'' adaugă Morelli.

În imagine se observă un bărbat, o femeie şi un copil care este amplasat mult mai sus. Scena este mult mai simbolică dacă se iau în calcul şi celelalte elemente, două animale şi un cerc mic.

În partea superioară se află un leu fără cap, iar în partea de jos un babuin, animale mitice descoperite şi în alte picturi din acea perioadă.

Cercetători au denumit situl ,,Peştera Părinţilor''.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.