Posts by Alessia♦

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

Un caz aparte în istoria erei vikinge este Irlanda. Cum o insulă atât de mică şi instabilă politic nu a putut fi cucerită face subiectul multor dispute dintre istorici

Când vikingii din Norvegia au lansat primul atac asupra irlandezilor, în 795, prin jefuirea unei mânăstiri, nici măcar Providenţa Divină nu i-a salvat pe călugări de la măcel, în ciuda rugăciunilor acestora.

Nordicii au continuat astfel de atacuri pe coasta Irlandei, până au pătruns în ţinuturile din interior în anul 830. În aceste incursiuni, au reuşit să desacralizeze chiar şi mânăstirea Sfântul Patrick (patronul irlandezilor) de la Armagh. Din 840, aceştia au început să stabilească aşezări permanente de-a lungul coastei.

Conform lui John Haywood, care descrie în cartea sa raidurile vikingilor, The Viking Saga AD 793 - 1241, sclavia a fost rară în Irlanda pre-vikingă, dar aceasta a explodat odată cu venirea acestora, menţionând şi că „Dublin a fost creat la început pentru a fi piaţă de sclavi”.

Având toate acestea în vedere, se pare că era în puterea vikingilor de a cuceri toată Irlanda, mai ales dacă adăugăm faptul că, politic vorbind, insula era divizată. Dar instabilitatea aceasta a avut de fapt un rol opus, acela că un regat atât de fragmentar punea probleme în orice negociere şi în eliminarea tuturor liderilor.

În Anglia sau Francia, conducerea era centralizată, iar eliminarea unei guvernări formate din câţiva oameni putea să creeze un gol de putere de care vikingii să profite. În Irlanda, unde exista o ierarhie complicată constând în nu mai puţin de 150 de regate locale, eliminarea conducătorilor unui singur regat nu avea un impact major.

De asemenea, aşa cum menţionează Haywood, „unul dintre cele mai fascinante aspecte ale iralndezilor este cum aceste insule foarte divizate s-au dovedit mult mai eficiente în lupta contra vikingilor decât Anglia. În Irlanda puteai omorî un rege, dar acest lucru nu distrugea regatul întrucât existau numeroşi succesori.”

În acest context, s-a dovedit mult mai greu pentru vikingi să lupte împotriva unor regate mai mici decât să lupte împotriva unui regat mare. Astfel, vikingii puteau efectua raiduri, dar nu puteau cuceri teritorii.

În secolul X, influenţa nordică a început să scadă, iar în anul 968 legendarul rege irlandez Brian Boru a cucerit oraşul viking Limerick. În 1014, armata irlandeză i-a înfrânt pe vikingi şi pe aliaţii acestora în bătălia de la Clontarf, de lângă Dublin, deşi un grup de nordici au reuşit să-l omoare pe regele irlandez în cortul acestuia.

Vikingii au rămas în Irlanda după ce au fost de acord să plătească tribut. În această perioadă, scandinavii erau destul de bine integraţi în stilul de viaţă irlandez, mulţi dintre aceştia convertindu-se la creştinism.

Deşi prezenţa a fost de câteva secole, nordicii nu au avut influenţa pe care au avut-o în alte zone, acest lucru datorat în principal incapacităţii de a cuceri Irlanda, iar un factor esenţial a fost climatul politic instabil al insulei.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.

ercetătorii din cadrul Universităţii Standford au descoperit o cale de a utiliza diamondoizi, cele mai mici particule de diamant pentru asamblarea atomilor în cele mai subţiri fire electrce, cu o grosime de doar 3 atomi.

Prin utilizarea diferiţilor atomi şi prin alăturarea lor într-un stil asemănător jocului de lego, noua tehnică ar putea fi utilizată pentru construirea firelor minuscule utilizate în diferite aplicaţii, inclusiv materiale care generează electricitate. ,,Tot ceea ce noi am demonstrat este faptul că putem realiza fire cu mărimi mici care se auto asamblează. Procesul este simplu,'' spune Hao Yan.

Deşi există alte metode de realizare a materialelor care se auto asamblează, aceasta este prima dată când nanofirele au fost construite dintr-un miez cristalin care are prorietăţi de conductivitate a electricităţii, spune coautorul lucrării, Nicholas Melosh. Firele, de mărimea unui ac, au un miez din material semiconductor, o combinaţie de cupru şi sulf ce este înconjurată de diamondoizi care formează un strat protectiv.

Pentru acest studiu echipa a profitat de faptul că diamondoizi sunt atraşi puternic unul de celălat, prin intermdiul forţei  van der Waals.  Aceştia au început cu cele mai mici particule posibile de diamondoid, care conţin doar 10 atomi de carbon. Aceste au creat baza formării firelor.

,,Precum jucăria LEGO, ele se potrivesc doar într-un anumit mod, în funcţie de mărime şi formă,'' spune Fei Hua Li, absolvent al Universităţii Standford.