Exorcismul (din latina târzie, „exorcismus”, din greacă „ἐξορκισμός”, „exorkismos” - legare prin jurământ) este practica religioasă de alungare a demonilor sau a altor entități spirituale dintr-o persoană sau loc presupuse a fi posedate. În funcție de credința exorcistului, aceasta se face provocând entitatea la un jurământ, printr-un ritual complicat sau pur și simplu poruncind entității să plece, în numele unei puteri superioare. Această veche practică face parte din sistemul de credințe a multor culturi și religii.
Potrivit învățăturii Bisericii, din cauza păcatului strămoșesc, diavolul are o anumită stăpânire asupra oamenilor[2]. Hristos îl descrie pe diavol drept stăpânitor al acestei lumi (In 12, 31; 14, 30). Apostolul Pavel îl numește dumnezeu al acestei lumi (2 Cor 4, 4). Prin lucrarea de răscumpărare a lui Christos, domnia diavolului a fost învinsă de principiu. In 12, 31: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“. Evr 2, 14: El a luat trup și sânge „ca să nimicească prin moartea sa pe acela care are stăpânirea morții, adică pe diavol“. La Judecata de Apoi, domnia diavolului va fi frântă în mod desăvârșit și definitiv.
Forme de acțiune ale stăpânirii diavolului
ispitirea la păcat (cf. 1 Pt 5, 8), ca în următoarele exemple biblice: păcatul protopărinților, fratricidul lui Cain, trădarea lui Iuda, tăgăduirea lui Petru, minciuna lui Anania[3]. Prin ispitirea diavolului, voința omului nu este constrânsă la păcat, ci își păstrează libertatea naturală. Diavolul îl poate ispiti pe om numai atât cât îngăduie Dumnezeu, în Înțelepciunea lui [4].
pricinuirea răului fizic (lat. infestatio)[5].
Un gen deosebit de atac al diavolului este posedarea, îndrăcirea (obsessio, possessio), în care spiritul rău ia în stăpânire cu violență trupul omului, astfel încât organele corpului și puterile inferioare ale sufletului sunt stăpânite de el, nu însă puterile superioare ale sufletului[6].
Indicii ale posesiunii demonice
În mod tradițional[7], se consideră că indiciile posesiunii demonice pot fi, printre altele:
vorbirea unei limbi necunoscute posedatului sau înțelegerea ei;
dezvăluirea unor lucruri aflate la mare distanță sau ascunse;
puteri fizice anormale ținând seama de vârsta sau condiția persoanei respective.
Tipologia biblică a posesiunii demonice cuprinde următoarele (Willem van Dam [8]):
Rezistență puternică împotriva oricăror influențe divine (Mc 1,24; 5,7; Mt 8,29; Lc 4,34; 8,28).
Forță fizică surprinzătoare (Mc 5,3s; Fapte 19,16).
Tulburări în funcțiile organice (Mc 9,17.25; Mt 9,32ss; 12,22ss; Lc 11,14).
Vorbirea altcuiva prin intermediul îndrăcitului (Mc 1,24.34; 3,11; 5,7.9-12; Mt 8,29; Lc 4,34.41; 8,28; Fapte 16,17; 19,15).
Rănirea propriei persoane (Mc 5,5) și tentative de sinucidere (Mc 9,22).
Purtare agresivă și neliniștită, furie (Mc 1,23; 5,7; 9,18.20).
Putere de percepție ieșită din comun, cunoștințe supranaturale, divinație (Mc 1,24.34; 3,11; 5,7; 9,20; Lc 4,41; Fapte 16,17; 19,15).
Fenomene extraordinare la plecarea demonului: crampe, strigăte, căderi la pământ (Mc 1,26; 5,13; 9,26; Lc 4,35-41; Fapte 8,7).
Epuizare, dar vindecare perfectă după izgonire (Mc 5,15; 7,30; 9,26ss; Fapte 5,16).
Cauzele îndrăcirii
Conform unui autor catolic, păcatul poate "deschide poarta", în special apostazia (lepădarea de credință) sau recurgerea la vrăjitoare[9]. Alte cauze pot fi blestemarea din partea altor persoane sau un pact cu diavolul, prin care se dă acestuia dreptul la posesiune[10]. Însă chiar numai invocarea diavolului poate avea, uneori, același efect. Există practici oculte și spiritiste ce orientează spre posesiune demoniacă. Totuși, posesiunea nu este neapărat legată de vina îndrăcitului (după cum arată cazurile de sfinți, posedați temporar[11]). De regulă, îndrăciții pot fi eliberați numai dacă vor[12].
