Există peste 200 de traduceri în limba română ale rugăciunii Tatăl nostru. Iosif Camară, cercetător al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, le-a studiat pe toate și a explicat, potrivit Digi24, ce înțelesuri ascunse are unul dintre cele mai cunoscute texte în limba română.
Despre „pâinea noastră cea de toate zilele” știm de când suntem mici. Dar dacă înțelesul textului original era cu totul altul? Dacă primele traduceri nu au fost fidele originalului? În limba română au circulat peste 200 de versiuni scrise ale rugăciunii Tatăl Nostru, fiecare diferită de cealaltă.
Iosif Camară, cercetător în domeniul științelor umaniste, le-a studiat pe toate și a explicat într-un articol pe site-ul universității ieșene numeroasele transformări suferite în ultimele cinci secole, prin înțelesurile diverse pe care le-a căpătat uneori prin schimbarea unui singur cuvânt și amprentele culturale aproape invizibile păstrate de unul dintre cele mai cunoscute texte românești.
Tatăl nostru / Părintele nostru / Ocinaș
„Părintele nostru” pare că ar fi apărut pentru ca rugăciunea să semene mai mult cu textul în latină „Pater Noster”, prima versiune în care apare termenul „părintele” fiind destinată intelectualilor străini care se interesau de limba română. Explicația este însă cu totul alta: este o variantă specifică a graiurilor din nordul țării (zona Moldovei și Adrealului). Nu sunt rare cazurile când cărțile editate în acea zonă îl schimbau pe „tată” în „părinte”, iar cărțile editate în sud schimbau termenul „părinte” în „tată”. „Ocinaș” este începutul rugăciunii în slavonă (otče našu), iar în zone din Transilvania această titulatură încă se păstrează și are sensul de „rugăciune”. Pentru cercetători, acesta este un indiciu că pe vremuri românii din acea zonă se rugau în slavonă.
Care ești în ceruri / cer,
Singularul „cer” apare sporadic în variantele românești ale rugăciunii. Explicația cea mai probabilă este faptul că, în rostire, oamenii foloseau singularul pentru că mai târziu în text apărea „cer” la singular. Interesant este cum s-a impus folosirea pluralului pentru a diferenția sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva înnorat sau albastru).
sfințească-Se numele Tău,
În original, are de fapt sensul de „să fie sfințit” și nu de reflexiv: numele este sfințit de oameni, prin comportamentul lor. Ideea este mai bine explicată la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că Evanghelia nu ar fi trebuit să fie scrisă, ci ar fi trebuit să fie dedusă din comportamentul credincioșilor.
vie / să vină împărăția Ta,
Din secolul al XVI-lea până azi circulă varianta „vie” pentru „să vină”. Este o formă deja dispărută din limba literară, dar ea nu este resimțită ca anormală aici.
fie/ facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.
În varianta originală din greacă, cuvântul folosit înseamnă „a se face”, „a se întâmpla”, „a se produce”, dar îl înlocuiește uneori și pe „a fi”. Cele mai vechi traduceri românești îl aveau pe „fie”, o traducere după slavonă și latină. „Facă-se” a apărut mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub influența originalului grecesc, apoi dispare și revine un secol mai târziu, devenind azi expresia standard.
Pâinea sățioasă / Pâinea noastră cea de toate zilele / Pâinea cea de-a pururea / Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi
Dintre toate pasajele din rugăciune, acesta a fost cel mai controversat și a suferit cele mai multe transformări. Chiar și în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – „pâinea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua – „pâinea noastră cea spre ființă” cu o semnificație mistică, spirituală, aproape opusă concretului și materialului existenței zilnice.
În primele traduceri scrise ale rugăciunii, termenul folosit este „sățioasă”, un cuvânt care a circulat mereu în popor cu referire la proprietatea hranei de a fi nutritivă (azi este cunoscut mai mult un termen înrudit, „sațietate”). Din studierea pasajului în vechile versiuni românești, s-a ajuns la concluzia că în textul slavon cuvântul folosit se scria similar cu „sățioasă”, dar nu identic, iar traducerea, chiar dacă potrivită ca sens în context, nu ar fi fost 100% corectă. Varianta „sățioasă” apare atestată vreme de două secole.
În paralel, mai ales în zona Transilvaniei, circula și varianta „pâinea noastră cea de toate zilele”, o traducere care probabil vine din limba latină. A apărut astfel și în prima traducere românească a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluată în textele religioase și s-a impus cu această formă până în prezent.
O variantă mai puțin cunoscută, dar care se păstrează până în zilele noastre în Basarabia, este „pâinea noastră cea de pururea”, care a apărut în diverse traduceri timp de un secol. Varianta a apărut inclusiv ca încercare de a conferi o interpretare mistică sau metafizică a pasajului. În România, încă poate fi auzită în slujbe în care se cântă „Tatăl nostru” în varianta compusă de Ciprian Porumbescu, în locul clasicului Anton Pann.
