Exista doua forte imense ce stapanesc aceasta creatie minunta in care traim, ele sunt: iubirea si timpul. Nimic si nimeni nu le poate invinge. Se pare totusi ca iubirea... doar iubirea, e cea care poate invinge timpul. E mai puternica decat el, ea ramane, dincolo de clipe, dincolo de ani... si uneori dincolo de vieti, zeci de vieti la rand... Vorbim mult despre ea, ne place sa ne gandim la ea si spunem ca e minunat sa o traim. Acest cuvant magic pare ca ascunde ceva, o traire inexprimabila in cuvinte, o senzatie de nedescris, o esenta, dupa care alergam toata viata, pentru ca toti visam la iubire, fie ca recunoastem ori ba, fie ca am trait-o sau nu, intuim ca este baza fericirii umane, ca are in ea "ceva", un "ceva" ce ne atrage...
Ce e "acel ceva" misterios si puternic? Ce e de fapt iubirea?
Ma intreb cum putem sti cat de mult am iubit, si de cata iubire am avut parte... Chiar daca vine primavara, care este intr-adevar anotimpul iubirii, nu am sa fiu romantica si nici sentimentala, ci doar realista.
Imi vin in gand imagini mai vechi si mai noi, povesti de viata reale, franturi din viata mea...
Intr-o zi de primavara eu si el ne plimbam printr-o gradina japoneza in care ciresii erau in floare. Era Edenul sau doar un simplu parc al vremurilor noastre? Nu conteaza. Iubirea ne insotea, pura ca o petala abia nascuta, delicata ca adierea ce se strecoara printre crengile inflorite, puternica precum soarele ce straluceste peste intreg Pamantul. Iata... un moment de iubire.
Era cald, extrem de cald si totusi ea sfida caldura zambind senina, tinea in manute un cosulet cu flori, si pletele-i balaie erau precum graul copt. Nu cred ca avea mai mult de trei ani si totusi ea impartea flori. Fara pic de discernamant, le impartea tuturor trecatorilor. Mi-a dat si mie o floare.Bunica ei la cativa pasi in urma ei zambea incantata de ea si mai ales de privirile trecatorilor uimiti. Iata un moment de iubire...
Era un moment de toamna ploioasa si dintr-un motiv necunoscut mi se oprise masina. Nu mai stiam ce pot face. Credeam ca voi inopta acolo pe o sosea pierduta intre sate. Si totusi cineva a trecut si i-a pasat. Cu o miscare rapida a ridicat capota si a facut o minune. Doar el stie ce, nu ma pricep la tehnica... Si totusi pot spune: iata un alt moment de iubire...
Era prima luna de iarna, iar ei erau micuti si singuri, plangand rataciti intr-o parcare. Doi pui de pisica parasiti. I-am auzit plangand toata ziua. Apoi m-am dus la ei sa vad ce pot face. Le-am dus de mancare si totusi am realizat ca o masa buna, nu ii va salva de la moarte. Si... am gandit ca e pacat ca acele suflete micute si inocente sa dispara. Atunci i-am luat acasa. Si azi ma privesc cu dragoste si ... recunostinta. Si acesta este tot un moment de iubire.
Puteam s-aleg alte momente de viata ca sa ilustrez iubirea, cu siguranta mult mai impresioanate, insa viata e facuta preponderent din astfel de clipe, numite banale. Viata nu e facuta numai din momente surprinzatoare, ci si din momente ce te surprind prin iubirea pura cuprinsa in simplitate, in gesturi si intamplari simple si fermecatoare.
MOMENTE SAU TOTALITATE?
Putem iubi in continuu? Cred ca da! Totusi...
Cu cat mai multe momente de acest fel, cu atat o mai frumoasa totalitate. Si totusi... iubirea nu e doar frumusete si placere, nu e doar ingrijire si ajutor. Iubirea e echilibrul dintre ele, echilibrul si armonia din toate. Cine ne poate spune daca traim in iubire? Cine ne poate spune? Doar viata si timpul...
Imi vin in minte alte momente de viata. Momente traite de oameni aflati in acel moment de bilant, in acel capat al vietii, in care trecutul pare lung si indepartat, si viitorul se strange... devenind din ce in ce mai mic si irelevant. Caut iubirea, dar...
Il privesc intristata. Sta intins in pat, e batran si e singur, il doare piciorul foarte tare din cauza unei boli al carui nume nu-l cunosc exact, e nervos si doar aparent resemnat, e orgolios si inchis in sine, dar toata fiinta lui pare un strigat de revolta. Il cunosc destul de bine si cand il vad asa, o lacrima mi se scurge rebela pe obraz si alta vrea sa-i urmeze. Nu vreau sa ma vada ca plang si ies repede din incapere. Plang si apoi revin mai linistita. Buzele mele rostesc o fraza ce ma uimeste si pe mine:
"Nu fii trist, te iubesc..."
Se intoarce si-mi arunca o privire confuza:
"Ce e iubirea? Ai...? Ce e iubirea?"
Eram in fata unui om de 82 de ani. Taceam incurcata, nu aveam un raspuns. Era prima data cand... in fata unui subiect ca iubirea, am ramans fara grai.
Eu am o vorba: "iubirea in definitii moare, ea trebuie traita". O rosteam deseori plina de emfaza, dar abia in acel moment am inteles-o cu adevarat, in sensul ei cel mai real. Iubirea in definitii moare sub unul din aspectele sale, cel emotional, afectiv... Ea poate fi explicata, definita, pictata, scrisa, despicata in patru, analizata, dar... ne TRAITA, e ca o poza in care nu poti intra niciodata, e ca un zambet ce ascunde ceva mai enigmatic decat Monalisa, e inteleasa doar la suprafata, iar intelegerea superficiala a unui lucru e inutila si derutanta, e ca un cuvant gandit dar nerostit, ca un tablou inceput dar ramans vesnic neterminat.
Mintea si sufletul stau fata in fata, dar daca nu se ajuta reciproc, stau degeaba. Ratiunea si emotiile sunt ceva distinct la prima vedere, insa ele trebuiesc impletite in fapte de viata. Altfel apare dezbinarea.
O fiinta nu poate trai doar bazandu-se pe RATIUNE, pentru ca emotiile ignorate nu mor, ci doar se ascund intr-un colt ignorat al vesnicului INCONSTIENT si de acolo se revolta, sub o forma sau alta, creand drame de viata.
O fiinta nu poate trai doar lasandu-se prada EMOTIILOR pentru ca ele te pot coplesi, si purta pe carari periculoase, spre taramuri incetosate, spre drumuri fara intoarcere, uneori chiar spre moarte.
" Ce e iubirea? Ai...? Ce e iubirea?"
Vocea lui suna ironic si chiar asta voia.
" E... e... pai... Tu nu ai trait-o niciodata?"
" Hai termina cu prostiile astea. Sunt obosit, mi-e somn, ma doare piciorul... Da-mi o data pastila aia, si pleaca!"
Sunt oameni ce au trecut prin viata si o privesc din directia inversa si totusi nu stiu... ce e iubirea!?!
"Nu se poate..." , mi-am zis atunci incurcata.
Stiu povestea lui. A iubit natura, si-a iubit munca enorm, a avut zeci de reusite profesionale si multe functii si diplome, dar nu si-a iubit familia. Sotia, copiii, i-au fost niste straini cu care foarte greu comunica fiind preocupat doar de munca. A avut o amanta. N-a iubit-o probabil, din moment ce a parasit-o in cele din urma si pe ea. Nu vorbeste cu cei doi copii ai lui. Nici unul nu e asa cum si-a dorit el. Nici unul nu e o copie a sa, nici unul nu e o implinire a unui neimplinit vis al sau. E batran si e singur...

