De vreo trei zile, te văd crispată, te enervezi mult prea repede din lucruri mărunte. Dacă ai fi în perioada aia nasoală, nu m-aș îngrijora. Dar nu e cazul acum. Hai să stăm la un ceai și-mi spui, între timp, ce ai, ce te apasă pe suflet.
Sunt bărbatul cu care-ți împarți zilele și nopțile. E normal să-mi pese. E normal să-ți acord atenție și-n astfel de momente, nu doar atunci când vreau să ne-o tragem. E normal să-ți fiu echilibru când te amețesc problemele. Zi-mi, mami, ce ai? De ce ești așa nervoasă? E de la mine? De la muncă? De la prietenele tale gălăgioase? Zi-mi!
Nu, nu, să nu cumva să taci și să îmi zici că nu e nimic, pentru că nu te voi crede. Trăiesc cu tine, așadar am ajuns să te cunosc, să-ți cunosc și momentele bune, și cele mai puțin bune, și cele de-a dreptul oribile. Hai, vorbește cu mine! Fără teamă, căci te iubesc și sunt aici să găsim soluții! Și orice ar fi, n-am să te judec. N-am dreptul ăsta.
Sunt bărbatul care te iubește, e firesc să-mi pese! Nu te mai retrage în cochilia ta, de parcă aș fi vreun străin care vrea să te invadeze așa cum i-au invadat nemții pe francezi în al-doilea Război Mondial. Știi că nu-ți fac rău. De ce trebuie voi, femeile, să vă retrageți în lumea voastră când dați de greu, lăsându-ne pe noi să jucăm rolul Mafaldei și să ghicim ce aveți? Vorbiți, căci e atât de simplu!
Hai, mami, cât îți fac eu ceaiul de fructe, adună-te să-mi spui ce ai pe suflet. Ok? Fără teamă, fără încăpățânare, fără nimic de genul. Doar vorbește cu mine și lasă-mă să te ajut!







