În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o analiză a jurnalistului Cristian Hostiuc, din Ziarul Financiar, pe tema efectelor pe care le-a avut venirea multinaționalelor în România, dar în care prezintă și ce ar trebui să facă acestea în următorii ani pentru a nu ajunge nişte monştri urâţi de toată lumea şi să fie desfiinţate.
Extinderea UE a însemnat atragerea unei forţe de muncă din România în ţările puternice din UE care aveau nevoie de oameni care să muncească – 4 milioane de români sunt peste graniţe, din care peste 3 milioane în Europa –, iar pentru restul de forţă de muncă au venit în România, unde angajează 1,5 - 2 milioane de oameni din totalul de aproape 5 milioane de angajaţi.
Cu 1,5 - 2 milioane de oameni angajaţi în România, multinaţionalele controlează 50% din totalitatea businessului de pe plan local.
1. Multinaţionalele vor fi în fruntea creşterii salariului minim pentru că vor avea nevoie de forţă de muncă. De ce spun asta: când au venit în România, multinaţionalele care îşi bazau businessul pe lohn au făcut tot ce le era în putere pentru a ţine salariile jos. Acest lucru a avut în timp un efect advers: i-a trimis la muncă în străinătate pe o bună parte din români.
Ce se întâmplă acum? Multinaţionalele au investiţii de făcut pentru că economia Europei şi-a revenit după criză, dar nu au oameni, iar acest lucru începe să se vadă în business. Dacă ar fi acceptat şi ar fi susţinut mai din timp creşterea salariului minim, poate 1 milion de români din 4 milioane ar fi rămas în ţară, iar multinaţionalele ar fi avut de unde să aleagă. Aşa, acum costă mai mult să găseşti pe cineva să vină la muncă decât dacă ai fi avut un salariu minim mai mare.
În acest joc al salariului minim, companiile româneşti nu contează, pentru că nu au forţă economică să mişte lucrurile. Şi oricum antreprenorilor români le convine un salariu minim mic.
2. Multinaţionalele au angajat mai mult de jumătate din competenţa din România, la un preţ extraordinar. Dar nu au pus nimic în loc, nu s-au uitat ce se întâmplă în şcoală, nu s-au îngrijit ca fluxul de sânge proaspăt să curgă în continuare, iar acum s-au trezit că şcoala şi educaţia în totalitate nu oferă ceea ce aşteaptă ei. Pentru că au lăsat educaţia la mâna politicienilor, iar clasa politică s-a deteriorat an de an, nu mai are cine să vină din urmă. Bazinul şcolii seacă an de an. Educaţia şi şcoala nu trebuie lăsate numai în mâna statului, pentru că întotdeauna economia va merge mai repede, iar şcoala nu poate să ţină pasul. Aşa că acum multinaţionalele trebuie să pună mâna şi să facă educaţie ca să-şi ţină businessul competitiv.
Libertatea:
Întâi a fugit Sebastian Ghiță. Apoi a fugit Puiu Popoviciu. Apoi a fugit Alina Bica. Apoi a fugit Radu Mazăre, după ce tovarășii lui, Avraham Morgenstern și Elan Schwartzenberg deja dispăruseră din țară. Marko Attila, deputatul ungur, stă la Budapesta, unde DNA nu are jurisdicție. Joi, a plecat din țară și Elena Udrea. Prejudiciul total calculat de instituțiile statului, în contul acestor suspecți de corupție – evaziune fiscală, spălare de bani, fals în acte, grup infracțional organizat și câte și mai câte -, bate lejer spre un miliard de euro. Paguba contribuabilului român, aflată și acum prin buzunarele suspecților.
”Daca aș merge să o vizitez pe Alina Bica în Costa Rica, mă privește fix pe mine”
Asta este replica oțărâtă a Elenei Udrea, care a plecat brusc la Atena. Tonul spune mult mai mult decât încearcă apropiații ei să acopere. Aceștia evocă eventuale probleme de ”fertilizare” ale fostului ministru, care a anunțat public și asta: că vrea să facă un copil. Dar de ce spune mai multe declarația tupeistă a doamnei, decât ce improvizează anturajul ei protector? Simplu: dacă tot a dorit să facă politică mare, să fie cunoscută de toată țara, doamna Udrea putea să spună ”fix” poporului unde se duce și de ce se duce. La Atena? Nu de alta, dar tot ea a vrut cu disperare, timp de peste 10 ani, să-și facă publică toata viața: clipă de clipă, poșetă cu poșetă, haină scumpă după haină scumpă, shopping după shopping. Așa că, am tot văzut-o: la recepții simandicoase, într-un furou albastru, ori aburcându-se pe un armăsar alb, cosând ori măturând. O uriașă mașinărie de PR – plătită cu bani grei, ani la rând, după cum arată ultimele dezvăluiri – a propulsat-o drept cea mai comentată vedetă politică din România. Iar acum, când e vorba să își continue înduioșătoarea ”poveste” despre dorința de a face copii, despre lipsa putirinței de a zămisli și despre deplasarea de nevoie la o clinică de fertilizare din Grecia, doamna Udrea se supără grav. De ce? Fiindcă lumea vrea să știe totul despre ea? Cum vine asta? Ahtiată după publicitate, până mai ieri, acum Elena Udrea fuge de presă?! De ce mi se pare mie că fuge de altceva, și anume de lege?
Sunt oameni care, cu mari eforturi și luptând cu grele moșteniri comportamentale, reușesc să cristalizeze curente locale de gândire. Ei fac orașele lor să trăiască spiritual și intelectual, nu doar să supraviețuiască mediocru și, eventual, să prospere economic. Nutresc un respect special pentru membrii acestor elite.
Mulți dintre ei sunt parte a unor universități de importanță locală. Ei au de luptat în sânul universității lor cu ceea ce eu numesc, voit peiorativ, „intelectuali provinciali”, indivizi care profită de pe urma titlurilor universitare obținute pe nedrept pentru a-și consolida poziția în societatea locală și pentru a beneficia de avantaje materiale meschine. Al doilea front pe care trebuie să lupte aceste reale elite locale este la nivel național: cu mentalitatea potrivit căreia universitățile mici, din provincie, ar fi niște penibile gherete de imprimat diplome, dar şi, om cu om, cu mandarinii academici, adesea inferiori lor. Da, penibilii „intelectuali provinciali” de care am vorbit mai sus, care dețin puterea administrativă în unele dintre aceste universități, au făcut totul pentru a le transforma în gherete de imprimat diplome. Ar fi însă o eroare majoră să milităm pentru distrugerea acestor universități doar pentru că, temporar, unele sunt conduse de pigmei intelectuali care, în loc să se concentreze pe misiuni realizabile, de importanță locală, își asumă misiuni intergalactice, la concurență cu Harvard sau Oxford… Tot aşa cum ar fi o eroare majoră să judecăm adevăratele elite locale prin prisma evaluărilor făcute de mandarinii sistemului, pentru că adesea, aşa cum spuneam, aceşti mandarini par că deţin pârghiile puterii administrative dar nicidecum superioritatea intelectuală.
Obiectivul clasificării (nu a ierarhizării cum greșit se vehiculează) şi democratizării universităţilor din oraşele României a constat în consolidarea poziției realei elite intelectuale locale, în detrimentul „intelectualilor provinciali” din sânul universităților respective, dar și pentru a defini clar ce misiuni pot să-și asume aceste universități cheltuind banii statului.
RFI:
Sub bănuiala de «a pune în pericol viaţa oamenilor», fabricanţii sunt acuzaţi că au minţit în privinţa concentraţiei de gudron şi nicotină din ţigări.
Se profilează la orizont un «Filtergate» sau un «Tobaccogate» dacă este să ne luăm după acuzaţiile aduse de Comitetul naţional de combatere a tabagismului din Franţa (CNCT). Acesta a dat în judecată 4 fabricanţi de ţigări, acuzaţi că mint, mai exact că trişează ca să iasă bine la teste.
Concret, cei 4 producători de ţigări sunt bănuiţi că ar fi implementat în filtrele ţigărilor nişte găuri minuscule, invizibile cu ochiul liber, care acţionând ca un sistem de ventilaţie, falsifică testele care dau concentraţiile de gudron, nicotină şi monoxid de carbon din ţigări. Micro-găurile în filtre fac să scadă concentraţiile de substanţe periculoase doar când ţigara este testată de o maşină nu şi când este consumată de un om. Asta pentru că perforaţiile cu laser sunt atunci blocate de degetele sau buzele fumătorului care astfel inhalează cantităţi mult mai mari decât maşina care le-a testat.
Plângerea depusă de CNCT vizează filialele franceze ale lui Imperial Brands, Philip Morris, Japan Tobacco– care fabrică printre altele ţigările Camel – şi British American Tobacco – care produce printre altele Dunhill şi Lucky Strike.
Un fumător care crede că fumează un pachet pe zi, în fapt fumează între două şi zece
In plângerea sa, Comitetul naţional de combatere a tabagismului spune că «adevăratele concentraţii de gudron şi nicotină inhalate de fumători ar fi între de 2 ori şi de 10 ori mai mari decât cele anunţate oficial». Cu alte cuvinte, un fumător care crede că fumează un pachet pe zi, în fapt fumează între două şi zece !
