Posts by shockwawe

• Denumire hartă: surf_tempest2

• Versiune: -

• Autor: Hardex 

• Număr de sloturi: 32 

• Imagini: 

• Link de download: http://gamebanana.com/maps/195239

cl_crosshairstyle--

cl_crosshairstyle 0 = Tinta default a clientului CS:GO. Acest model de tinta nu accepta alte personalizari asa ca trebuie luata ca atare. In plus aceasta tinta este formata din doua reprezentari grafice ale aceluiasi lucru, una statica si una dinamica.

cl_crosshairstyle 1 = Este o versiune statica a celei din urma. Este de mentionat ca aceste doua modele nu accepta alte personalizari.

cl_crosshairstyle 2 = Este versiunea clasica a tintei din cs 1.6

cl_crosshairstyle 3 = Este versiunea dinamica de tinta a versiunii clasice. Practic aceasta setare este similara cu precedenta exceptie facand faptul ca tinta se mareste mai mult.

cl_crosshairstyle 4 = Reprezinta versiunea statica a tintei clasice.

--cl_crosshairthickness- Se refera la grosimea tintei si care are o valoare implicita de 0.5.

--cl_crosshairsize-- Comanda ce se refera la marimea tintei.

--cl_Crosshairgap-- Este o comanda utila atunci cand vrei sa ai mai mult sau mai putin spatiu gol in tinta si de asemenea accepta si valori negative.

Culoare si transparenta

Pentru a modifica culoarea tintei trebuie sa introducicl_crosshaircolor urmat de valori cuprinse intre 0 si 4.(0 = rosu, 1 = verde, 2 = galben, 3 = albastru, 4 = cian) Daca vrei sa ai o culoare diferita poti folosi un sistem RGB pentru a obtine codul de culoare.

--cl_crosshairdot-- Este o setare ce se refera la punctul din mijlocul tintei si poate avea ca valori 0 sau

1. Cu valoarea 0 punctul dispare si implicit cu valoarea 1 acesta va fi vizibill.

--cl_Crosshairalpha-- Se refera la transparenta tintei si poate avea valori cuprinse intre 0 ca fiind cel mai transparent, si 255 ca fiind cea mai opaca. In cazul in care aceasta comanda nu functioneaza este necesar sa folositi cl_crosshairusealpha 1.

Cum să joci pe mapa: de_mirage

Urmărește acest tutorial cu atenție vă recomand.

Cum să joci pe mapa: de_inferno

Urmărește acest tutorial cu atenție vă recomand.

Metoda 1:

1. Porniti jocul.

2. Intrati in meniul OPTIONS.

3. Dati click pe GAME SETTINGS.

4. Setati Enable Developer Console pe Yes.

Metoda 2:

O alta metoda este trecerea comenzii -console în SET LAUNCH OPTIONS. Aceasta se afla în Library, Counter-Strike: Global Offensive, click dreapta si Properties. Dati click pe SET LAUNCH OPTIONS si introduceti -console. Dati OK si aveti consola activata. Deschideti consola cu tasta ~ . 

• Gen » Simulator, Acţiune

• Data lansării » 14.04.2015

• Platforme » Xbox, PS, PC

• Mod » Singleplayer, Multiplayer

• Cerințe de sistem » OS: Windows 8.1 64 Bit, Windows 8 64 Bit, Windows 7 64 Bit Service Pack 1 ; Processor: Intel Core i5 3470 @ 3.2GHz (4 CPUs) / AMD X8 FX-8350 @ 4GHz (8 CPUs)  ; Memory: 8 GB RAM ; Graphics: NVIDIA GTX 660 2GB / AMD HD 7870 2GB ; Storage: 65 GB available space ; Sound Card: 100% DirectX 10 compatible 

• Trailer: 

The Collider 2, creat de Shortbreak Studios, este practic un joc de curse, în care principalul obiectiv este să ajungi la sfârșitul fiecărui nivel, îndeplinind, pe parcurs, diferite misiuni.

Trebuie spus încă de la început că The Collider 2 dă dovadă de o simplitate ieșită din comun, iar acest lucru nu este neapărat rău . 

De obicei, acesta ar fi punctul în care aș trata capitolul meniuri și setări, însă el poate fi descris într-un singur paragraf. Setările se limitează doar la rezoluție, perspectivă, fiind disponibile două camere din spatele navei, dar și una în first-person; la alegerea unui mouse sau a unui controller și, în cele din urmă, la setările audio. Nimic altceva.

Jocul nu are o poveste, nu are personaje, iar campania este doar un șir de misiuni în care trebuie practic doar să ajungi la final. Punct. Am spus deja că debordă de simplitate, nu?

Zeii au murit.

Soarele s-a oprit pe cer.

Un șarpe uriaș apare din străfundurile pământului și îl cutremură din temelii, iar incursiunile războinice ale rasei Dredge forțează o alianță fragilă între oameni și uriașii Varl.

Bine ai revenit în lumea The Banner Saga, pentru cea de-a doua parte din trilogia plănuită de cei de la Stoic!

2014 se anunță un an plin pentru amatorii de săbii, arcuri și bile de foc, datorită invaziei de RPG-uri de toate formele și culorile care ne amenință viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. De la Tides of Numenera la The Witcher 3, de la The Elder Scrolls Online și Dragon Age: Inquisition la Child of Light, veți avea prilejul să petreceți sute (dacă nu mii) de ore bune în fața monitorului până la finele anului, indiferent dacă otrava preferată e indie, mainstream, în timp real, pe ture, hack and slash, dungeon crawler sau MMO.

În cazul în care nu vă încântă progresul făcut de industrie, Might and Magic X propune un salt în trecutul înnegurat al unui anumit subgen de RPG-uri, în vremuri în care explorarea unei “lumi deschise” însemna practic avansarea într-un labirint de cutii populat cu monștri care ocupau din ce în ce mai mult spațiu din ecran.

Cei mai bătrâni dintre noi vor remarca lipsa unei tresăriri pavloviene de la lansarea jocului, în absența acelui “3DO” lătrat americănește prin boxe care anunța, de regulă, o astfel de experiență. Asta pentru că de această dată producătorul este Limbic Entertainment.

Un studio care, după o campanie de circa 60 de ore, vom constata că a rămas foarte fidel formulei care a consacrat seria – inclusiv calități și defecte. Universul narativ merge în paralel cu cel din Heroes of Might and Magic VI, nu în continuarea celui conturat în atâtea iterații de New World Computing – pe scurt, elementele de science-fiction din vechile jocuri Might & Magic au dispărut, în favoarea unui fantasy cât se poate de convențional.

Înaintea unei introduceri care îndeasă impresionant de multă expozițiune ștearsă, stângace și irelevantă, fără îndoială o trimitere involuntară către la fel de letargica deschidere a ultimului Might & Magic pe care l-am jucat (Mandate of Heaven), Legacy ne trece printr-un creator de party destul de limitat după standarde moderne, dar necesar și suficient pentru M&M X.

Avem la dispoziție patru rase care oferă mai departe trei clase „specifice”. Alegem dintre două portrete pentru fiecare gen și două tipuri de voce, iar din grupul general de abilități vedem filtrate cele tipice clasei (cu adevărat, există doar trei clase – un warrior, un ranger și un caster, dotați cu câte două abilități exclusive, în funcție de rasă).

Un sistem de șase atribute deja banale servește drept configurație a specializării personajului (Might, Magic, Perception, Destiny, Vitality și Spirit cresc forța, damage-ul magic, damage-ul ranged, evasion-ul, respectiv punctele de viață și mana), alături de un set de skill-uri croite în jurul echipamentului sau școlilor de magie disponibile.

Aventura începe în orașul Sorpigal-by-the-Sea (o referire la orașul subteran ce servește ca hub inițial în primul joc din serie) și, după obligatoriul quest în care cureți o pivniță de lighioane, ești mai mult sau mai puțin familiarizat cu interfața prin hubloul căreia vei petrece mult timp dacă vrei să vezi genericul de final.

Spun hublou pentru că va dura puțin să te adaptezi navigației tip “tunel” pe care o dictează sistemul de grid-uri, în timp ce grafica, chiar dacă a avansat semnificativ față de predecesor, rămâne la câțiva ani-lumină hotărâți în urma oricărui standard de decență acceptat de industria actuală.

Modelele, design-ul lumii, arhitectura și texturile sunt, în termeni neștiințifici, dureros de urâte. Ceea ce mi se pare isteric de amuzant este că, în absolut contrast cu tot ceea ce este 3D în joc, picturile și desenele folosite ca artwork-uri pentru cărțile cu lore sunt în mare parte extraordinar de arătoase (gândiți-vă la nivelul lucrărilor de pe cărțile de Magic: The Gathering când spun asta).

Colac peste pupăză, optimizarea deficitară din ziua lansării mi-a transformat experiența primelor 50 de ore din joc dintr-un dungeon crawler acaparant în ciuda faptului că arată oribil într-un dungeon crawler acaparant în trepte pentru că arată oribil la un framerate care oscilează inexplicabil.

Până la urmă, ajuns la versiunea 1.4 și ceva, aspectul tehnic s-a stabilizat simțitor, dar asta nu face decât să transforme totul într-un dungeon crawler acaparant, deși arată oribil chiar și la șaizeci de cadre pe secundă constante. Înțelegeți ideea.

Am creat poate cel mai generic party la care m-am putut gândi – dwarf defender, elf ranger, human freemage și elf druid. Aproape de pragul de sus (level 40) e o formulă care nu întâmpină mari probleme urmărind strategia tank and spank, dar e adevărat și faptul că numărul redus de abilități ne va împinge pe majoritatea în rotații similare de buff, heal, tankși nuke, variabilele fiind doar nuanțe subtile.

Când vă voi spune că povestea e mediocră, intriga e confuză și că nu ești niciodată sigur ce pretext narativ ai pentru a avansa, vă veți întreba probabil care mai e rostul jocului. Ei bine, sunt două lucruri pe care Might and Magic X le face absolut fără cusur – componența obstacolelor și senzația de recompensă după ce depășești obstacolele cu pricina.

Lupta devine din ce în ce mai tactică, iar curba de progresie este construită exemplar. De dragul riscurilor, rotațiilor de abilități și experimentelor pe muchie de cuțit necesare anumitor lupte, nici nu va mai conta cât de rigid și depășit arată tot ce se mișcă pe ecran.

Un taunt reușit va face diferența dintre victorie și un wipe total câteodată, mai ales pe dificultatea Warrior, în timp ce combinația corectă dintre vrăjile defensive, elementele la care e vulnerabil un anumit tip de monstru și abilitățile de crowd control care trebuie jonglate în succesiunea ideală pentru a avea vreo șansă de supraviețuire îmbogățesc notabil aventura.

Sentimentul că devii mai puternic e dozat foarte bine, mai ales când începi să pui mâna pe relicve (echipament rar care crește în nivel în paralel cu personajele și dobândește atribute adiționale odată cu depășirea anumitor praguri) și deblochezi altaruri elementale, care îți oferă accesul la zone noi în harta lumii.

Trebuie spus că atunci când vine vorba de trope de gameplay propriu-zise, tot ce întâlnim e împrumutat din jocurile anterioare. Asta înseamnă un design destul de obtuz bazat pe chei și pergamente care scot la iveală secrete în dungeon-uri, dar și ghicitori dintre care o parte pot fi recunoscute din jocurile anterioare sau mausolee ticsite de capcane care trebuie evitate.

În lumea largă, vom întâlni adeseori monștri împotriva cărora nu avem nicio șansă în primele două treimi ale jocului, cu mențiunea că ajungem să dăm de ei la nici trei sferturi de oră de când am purces în lume, iar fast travel-ul e limitat la NPC-uri din grajduri sau de pe docuri (sau o vrajă de nivel înalt), ceea ce, înseamnă, desigur, că vom fi supuși unui backtracking uneori sisific pentru o neatenție.

Dungeon-urile și cavernele cu dragoni sau giganți evocă imagini din titluri precum Eye of the Beholder sau World of Xeen (unificarea celui de-al patrulea și al cincilea Might & Magic a fost, după mine, punctul culminant al seriei) și sunt destul de sigur că există o nișă pentru acest tip de experiență și în scena actuală a gaming-ului.

Dificultatea jocului este un pic mai ridicată decât cea din RPG-urile AAA ale anului trecut, de pildă, dar nu este absurdă și pretinde o gândire destul de tactică din partea jucătorilor.

Primele două-trei ore sunt dezamăgitoare, dar pe măsură ce ni se deschid mai multe căi și înțelegem mai mult din structura jocului, începem să apreciem pasiunea care s-a investit în sistemul de luptă și călătoria mereu la deal, dar niciodată prea abruptă.

Site-ul jocului pune la dispoziție un editor de hărți gratuit și, chiar dacă nu mă văd reluând campania cu un party nou, sunt destul de sigur că există povestitori talentați în rândul jucătorilor de RPG-uri, suficient încât să mai arunc un ochi din când în când asupra conținutului creat de fani.

Verdictul: Might and Magic X nu este un titlu “de căpătâi”, iar bugetul redus se reflectă atât în aspect, cât și personalizarea restrânsă a eroilor. Dar asta nu înseamnă că e un joc lipsit de calități și, dacă treceți peste dezamăgirea inițială, veți descoperi profunzimi ascunse.

În același timp, prețul redus și potențialul de conținut care ar putea continua și îmbunătăți campania “vanilla” ar putea încuraja novicii să încerce o călătorie într-o epocă „antică” a gaming-ului.

Dacă aş vrea să termin cât mai repede acest articol despre World of Warplanes, aş spune că este doar un World of Tanks cu avioane, după care m-aş retrage rapid într-o cârciumă să sărbatoresc aşa realizare jurnalistică. Din fericire, al doilea joc lansat de Wargamming.net m-a convins să vorbesc ceva mai mult despre el, mai ales că, la fel ca World of Tanks, merită o atenţie sporită.

Al Doilea Război Mondial este perioada ideală pentru orice producător de jocuri, fiind scena unor competiţii strânse între producătorii naţiunilor beligerante. Messerschmitt vs Spitfire. Mustang vs Zero. B-17 Flying Fortress vs Petrolul Ploiesti. Ca orice pasionat de jucării de luptă le-am căutat în Tech Tree şi, cu câteva excepţii, le-am găsit pe toate.

În World of Warplanes putem deci să alegem aeronave germane, britanice, americane, ruseşti sau japoneze, iar la ultimul update s-a strecurat şi un biplan chinezesc, care însă nu beneficiază de urmaşi.

Tech Tree-ul fiecărei naţiuni urmează trei direcţii: avioane de vânătoare, vânători “grei” şi bombardiere, însă rămâne oarecum fidel celor mai folosite modele din conflict, așa că japonezii de pildă nu au decât avioane de luptă, în timp ce de la americani lipseşte tocmai Fortăreaţa Zburătoare menţionată mai sus. Lucru de înţeles de altfel, întrucât bestia respectivă era înţesată de mitraliere şi ar fi stricat toată distracţia, aşa cum de altfel a facut-o şi în realitate.

Progresia spre variante avansate de aeronave urmează modelul din World of Tanks, unde pentru deblocarea unui vehicul trebuie să obţii suficientă experienţă cu cel anterior. Creditele – valuta jocului – sunt în schimb folosite pentru achiziţionarea de avioane, pentru înarmarea lor şi pentru reparaţii. Gold-ul – valuta obţinută cu bani reali – este folosită pentru muniţie şi aeronave mai cu moţ, pentru activarea unui cont premium şi pentru convertirea experienţei specifice în experienţă generală.

De remarcat însă că Wargaming nu au pus accentul – spre meritul lor – pe microtranzacţii, astfel că gold-ul nu face decât să accelereze cursul normal al jocului şi nu oferă vreun avantaj specific vreunui jucător.

Muniţia specială poate fi cumpărată şi cu credite, la o adică, contul premium oferă experienţă şi credite la o rată crescută, dar nu spectaculoasă, iar singurul loc unde Gold-ul face diferenţa este pictatul aeronavelor, unde o vopsea specială oferă 15% camuflaj în luptă, ceea ce nu poate fi un game-breaker.

Fiecare model are la dispoziţie câteva îmbunătățiri, de obicei de motor şi armament sau chiar a mitralierei din coadă, pentru bombardiere. Acestea pot primi şi bombe mai puternice, iar în cazul avioanelor de vânătoare grele, putem să le echipăm şi cu rachete (însă acestea nefiind ghidate, sunt mai utile pentru atacul ţintelor de la sol).

În plus, putem echipa aeronavele cu cateva echipamente speciale cum ar fi o vopsea de calitate (scade rezistența la frecare) sau un sistem de ochire mai performant, dar acestea sunt destul de scumpe (iar impactul lor, deşi nu e neglijabil, nici nu constituie un avantaj spectaculos).

Avem chiar şi consumabile sub forma extinctoarelor portabile şi a combustibilului cu o cifră octanică superioară, iar acestea trebuie re-echipate după fiecare misiune, cu costul aferent. Chiar şi piloţii pot avansa în grad şi pot pune umărul la eficienţa avionului.

Implementarea aparatelor de zbor şi a particularităţilor lor istorice ar fi o provocare pentru orice producător care urmăreşte să balanseze adevărul istoric cu gameplay-ul, iar aici Wargaming străluceşte. S-a renunţat desigur la multe atribute tehnice în favoarea gameplay-ului, însă rezultatul este îmbucurător, mai ales că tradiţia a fost păstrată.

Nemţii au avioane greoaie, puternice şi bine înarmate, britanicii sunt neîntrecuţi în viraje şi americanii în viteză de croazieră. Japonezii în schimb sunt fragili şi manevrabili, în timp ce ruşii sunt decenţi în toate aspectele. Un Spitfire va reuşi mereu să ajungă în coada unui Messerschmitt şi ai nevoie de noroc (a se citi picaj) pentru a prinde din urmă un Mustang.

În luptă, controlul avionului a suferit câteva modificări de-a lungul timpului, devening facil şi prietenos cu un simplu rozător. Nu există suprafeţe complexe de control al zborului, în afară de flapsuri şi controlul turaţiei, totul concentrându-se pe lupta în sine. Totuşi lucrurile nu au fost lăsate la nivel de arcade, având câteva noţiuni de simulator.

Astfel, avionul poate intra în vrie dacă zboară prea mult spre soare, în schimb nu-şi poate pierde o aripă, de pildă, dacă atinge viteze prea mari. În lupte, diverse suprafeţe pot fi afectate, cum ar fi aripile sau fuselajul, ceea ce duce la pierderea manevrabilităţii sau a vitezei maxime.

Motorul se poate îneca sau chiar lua foc, şi nici pilotul nu e ferit de necazuri. Una peste alta particularităţiile fiecărui aparat (manevrabilitate, putere de foc, viteză maxima şi armură) sunt bine reflectate în zbor, alegerile fiecăruia depinzând de stilul de joc.

Luptele sunt antrenante în binecunoscutul stil Wargaming, meciurile se găsesc uşor şi durează doar câteva minute să te arunci în focul bătăliei. Poţi distruge echipa adversă sau te poţi concentra pe ţintele de la sol, în funcţie de aeronava aleasă şi cursul acţiunii.

Distrugerea ţintelor terestre are pe lângă valoarea scorului personal şi rolul de a obţine puncte pentru propria echipă, puncte ce-ţi poţi aduce victoria dacă treaba se lungeşte prea tare. Prin distrugerea sediului inamic se obţine şi pierderea acurateţii artileriei antiaeriene, lucru binevenit întrucât în teritoriul inamic e plin de astfel de obstacole.

Dogfight-ul este de departe capitolul unde WoW străluceşte şi unde atât punctele forte, cât şi neajunsurile fiecărei aeronave devin evidente, mai ales în cazul înfruntărilor unu la unu. În general, luptele se duc între mai mulţi combatanţi şi aici contează atât comunicarea între coechipieri, cât şi atenţia distributivă, întrucât sorţii se pot schimba de la o clipă la alta.

Îndemânarea cu rozătorul contează la fel de mult ca prioritizarea ţintelor şi nu multe au fost ocaziile în care am ales să mă lovesc de adversar fie pentru a ajuta echipa, fie pentru că eram înconjurat şi-am zis să iau un adversar cu mine, for the vaterland.

Totuşi, mi-aş fi dorit ceva mai multe moduri de joc, deşi nu aş putea spune exact în ce ar consta acestea: poate aeroporturi inamice ce pot fi cucerite prin aterizare (deşi aterizarea nu este implementată)? Sau distrugerea unui obiectiv spectaculos, cum ar fi un portavion?

Cum ar fi să trebuiască să distrugem un convoi, iar forţele inamice să depindă de progresul acestuia? Acţiunea este satisfăcătoare din toate punctele de vedere, însă are tendinţa să devină repetitivă.

Din punct de vedere grafic jocul stă bine, atât în cazul aeronavelor, cât şi când vine vorba despre peisaj.

Hărţile sunt variate şi, dincolo de aspectul potrivit, unele conţin chiar elemente tactice de care trebuie ţinut cont în timpul luptei, cum ar fi piscuri înalte sau incendii forestiere ce emană un fum gros.

De altfel, cele mai palpitante bătălii au loc aproape de sol sau printr-o perdea de fum unde abia vezi la doi paşi. Nici efectele şi animaţiile nu lasă de dorit, contribuind la satisfacţia frag-ului şi mi s-a întâmplat adesea să urmăresc în picaj un avion doborât doar ca să mă înfrupt vizual din fumul negru ce-i ieşea din fuselaj ca de un grătar reuşit.

Totuşi, chiar dacă nu mă pot plânge de varietatea hărţilor, acestea sunt legate direct de tier-ul avioanelor, iar dacă te-ai hotărât să rămâi la un anumit nivel, probabil că nu vei depăşi cele trei-patru hărţi specifice, ceea ce poate deveni plictisitor.

Sunetele sunt oarecum limitate, dat fiind mediul în care se desfăşoară acţiunea, însă rămân la înălţime fie doar şi prin zgomotul cadenţat al mitralierelor.

Dacă ar fi să dau un verdict, aş spune ca World of Warplanes reuşeşte ceea ce îşi propune: să fie un joc uşurel pentru cei ce caută aşa ceva, fără să-i uite pe cei cu sprâncenele încordate asupra detaliilor. Iar la fel ca şi în cazul WoT, echilibrul între gameplay şi adevăr istoric reuşeşte să mulţumească (aproape) toţi jucătorii, ceea ce merită salutat. Eu unul am să-l folosesc exact pentru ceea ce cred că a fost creat: relaxare.

Au fost formate grupele Europe Minor Championship 2017,  singurul minor rămas, care se va desfășura în perioada 15-18 iunie la București.

Ca și în cazul celorlalte competiții minor, este oferit un premiu de 50,000 USD și, în plus, cele mai bune două echipe vor lua parte la calificările offline din perioada 29 iunie – 2 iulie, acolo unde sunt așteptate de următoarele echipe:

Odată încheiate toate calificările, pe 16 iulie va începe competiția finală de la Cracovia. Aceasta va alinia la start 16 echipe – opt dintre care sunt deja cunoscute – și are unul dintre cele mai mari fonduri de premii din circuitul de CS:GO, de $1,000,000.

Echipele invitate direct în finală:

Cu ocazia E3 2017, Tango Gameworks și Bethesda au dezvăluit The Evil Within 2, dar doar astăzi vedem primul gameplay trailer. Jocul va fi disponibil pe PC, PS4 și Xbox One începând cu 13 octombrie.

E3 2017 are loc în perioada 13 – 15 iunie, iar pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă acolo fiți cu ochii pe tag-ul E3 2017.

La E3 2017, Microsoft, 343 Industries și Creative Assembly au anunțat DLC-ul Awakening the Nightmare pentru Halo Wars 2. Va fi lansat în toamnă, aducând o nouă campanie, modul de joc Firefight și două noi hărți în multiplayer.

E3 2017 are loc în perioada 13 – 15 iunie, iar pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă acolo fiți cu ochii pe tag-ul E3 2017.

Microsoft și Turn 10 Studios au surprins întreaga comunitate racing la E3 2017, anunțând din neant Forza Motorsport 7, care va fi lansat pe 3 octombrie pentru Windows 10 și Xbox One. În continuare 8 minute de gameplay, cu doar una din cele 700 mașini disponibile în ziua lansării.

E3 2017 are loc în perioada 13 – 15 iunie, iar pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă acolo fiți cu ochii pe tag-ul E3 2017.

Monolith a prezentat Middle-earth: Shadow of War la E3 2017, iar în continuare găsiți 30 minute de gameplay needitat. Lansarea este programată pentru 10 octombrie pe PC, PS4 și Xbox One.

E3 2017 are loc în perioada 13 – 15 iunie, iar pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă acolo fiți cu ochii pe tag-ul E3 2017.

Salut și bine te-am găsit !

:pro: deoarece esti activ pe teamspeak si te implici.

Salut și bine te-am găsit !

:pro: pentru scoaterea banului. Dacă știi că l-ai prins cu wall,dai ban pe server nu și pe teamspeak. Nu văd nici o legătură între teamspeak și server. Propun ca AIMETTI să fie avertizat de data asta.