Evadarea din temnița Puboe

Nu m-ascultă deloc. E cu capul numai la penele lui aurii, de parcă s-ar fi schimbat ceva la ele de când le-a curățat de dimineață. Trebuie să-i explic iar planul. Deși, dacă mă gândesc bine, probabil că e un pic prea complicat pentru o misiune de salvare. Mai bine-l simplific.

– Dacă mă prind, mă omoară, îi spun eu.

– Cine?!

Pare gata să ucidă doar când aude că cineva m-ar putea răni.

– Străjerii, îi răspund. Întotdeauna ei sunt problema.

– Păi, le distrag eu atenția! spune el, umflându-și pieptul. Zi-mi doar când.

– Stai cu ochii după o sclipire verde înainte de apus. Apoi îndepărtează gărzile de zidurile vestice, ca să apuc eu să fug pe metereze până la celule.

– O să pun de-un spectacol fix când apune soarele, îmi zice el, de parcă ar fi fost ideea lui. Unde ne întâlnim?

– La poartă. O să arunc o pană aurie spre cer. Dar trebuie să ajungi acolo în zece răsuflări.

Îi smulg o pană din pelerină. E caldă între degetele mele. Mi-amintesc de ziua în care am stat întinsă în brațele lui lângă Cascada Aphae. Razele de soare pătrundeau printre frunze și conturau marginile penelor noastre, unele peste altele. O zi foarte frumoasă.

– O să fiu la poartă fix în clipa în care arunci pana, îmi jură el.

– Știu, îi răspund, luându-i mâna într-a mea și aplecându-mă spre el.

Zâmbetul lui mândru și încrezător îi luminează fața. Vreau să-i trag o palmă. Sau să-l sărut. Sau amândouă.

– Iubitule, cel mai bine ar fi să stai în spatele copacilor, ca să nu fii văzut.

Îmbrățișarea noastră e atât de caldă, încât aș vrea să dureze toată noaptea. Însă soarele se apropie primejdios de mult de orizont, iar stimatul nostru consul n-are cum să scape de unul singur dintr-o temniță apărată de un batalion întreg de acoliți ai umbrelor.

Rakan îmi spune să am grijă și pleacă, uitându-se spre cer. De fiecare dată când îl văd îndepărtându-se, mi se frânge puțin inima. Sunt sigură că nu e ultima oară când o să-l văd. Dar, într-o zi, s-ar putea să fie.

– Nu uita, văpaie a inimii mele, șoptesc după el. La asfințit.

Alerg printre parapetele fortăreței fără să fiu văzută. Ani întregi am evitat privirile oamenilor, așa că știu care le sunt punctele oarbe. Au foarte multe.

Șase acoliți păzesc poarta ce duce spre temniță. Cu toții au arbalete cu foc dublu, săbii la cingătoare și cine știe ce alte surprize în gențile pe care le poartă legate la mijloc. Mă furișez pe lângă peretele interior până ajung în spatele lor, suficient de aproape încât să atac. Îmi smulg cinci pene și mi le pun cu grijă în palmă, ținându-le între degetul mare și cel arătător, gata să le arunc.

Dar aud un zgomot de undeva din afara zidurilor. Un gong. Strigăte. Confuzie. Sigur Rakan e la mijloc.

Și străjerii temniței aud zgomotele. Inima aproape că mi se oprește de îngrijorare. Sper că iubirea mea e bine. Știu că e bine. Dacă nu e bine, atâta-i trebuie. Forțez un necromant să-l readucă la viață și-l omor la loc cu mâna mea. Nu-i ca și cum nu știe că sunt în stare. Văd eu pe moment cum reușesc.

Străjerii sunt distrași de la locurile lor. S-a cam grăbit Rakan, dar momentul e perfect. Pot să intru fără să ucid pe nimeni.

Aproape că ajung la ușa temniței când văd un alt străjer urcând pe parapet și țintind cu pușca. Pare foarte hotărât să ucidă. Dar nimeni nu are voie să-l țintească pe Rakan al meu. Sunt în stare să-i smulg inima din piept oricui îndrăznește să-i îndoaie măcar o pană. Și să mi-o pun, încă bătând, pe un lanț în jurul gâtului.

Mă opresc din drum. Prizonierii n-au cum să dispară nicăieri – nu fără ajutorul meu. Am timp să transform străjerul în pernă de ace.

Sar înapoi spre parapet. Prima pană pe care o arunc taie țeava puștii, care cade zgomotos pe jos. Celelalte i se înfig în piept. Bărbatul se prăbușește ca un sac de cartofi.

– Un intrus! strigă unul dintre străjerii de la poartă.

Mă feresc și mă rostogolesc, iar în urma mea săgețile arbaletelor se izbesc de peretele de piatră și se înfig în stâlpii de lemn. Mă aplec în față și mă îndrept în fugă către acoliții care se răsfiră ca să aibă unghiuri de tragere mai bune. Sar. Toți trag către locul unde-și imaginează că mă va trage gravitația, nu către cel în care mă aflu de fapt: în aer, deasupra capetelor lor.

Arunc o altă mână de pene și le transform în tăișuri în aer.

Cinci străjeri cad secerați, cu penele mele înfipte în piept. Singurul acolit rămas se încruntă și-și îndreaptă umerii, gata de luptă. Își scoate sabia încă înainte să ating din nou pământul.

– Sufletul tău mă va sluji pentru eternitate, mârâie el.

În tăișul lui simt magia umbrelor, esența tuturor vieților pe care le-a răpus.

–Am ucis mai mulți oameni acum, în douăzeci de pași, decât ai ucis tu toată viața, îi râd în nas.

Acolitul ezită, apoi atacă, lovind sălbatic în direcția mea. Tăișul mic lasă în urmă fuioare tremurânde de întuneric. N-am timp de prostii, soarele stă să apună. Mă întorc cu spatele.

Pocnesc din degete, iar penele se smulg din cadavrele din spatele acolitului și zboară înapoi spre mine.

Îi aud sabia căzând cu zgomot pe podea cu o clipă înainte să se prăbușească și el. Probabil că Ordinul Umbrei va găsi o cale de a folosi sufletele acestor oameni pentru a crea o praștie sau ceva de genul. Habar n-am cum funcționează treaba asta, dar faptul că sunt economi îi recomandă. Esența vieții nu trebuie irosită.

Iau pana lui Rakan și o arunc în sus. Plutește în aer timp de o clipă, strălucind, un mesaj auriu care sigur va fi observat. Dar nu există decât o persoană care știe ce înseamnă.

Între timp, eu am o întâlnire cu consulul în temniță.

N-arată deloc bine, stând așa în cușcă. E tot numai piele și oase. Slăbit. Înfrânt. Nu se uită în sus, crede că sunt unul dintre străjeri. El și perechea inimii sale sunt sodjoko, dar ceilalți sunt vastaya din alte triburi. Privirile lor bântuite îmi mulțumesc mai mult decât glasurile slabe. Știu și ei la fel de bine ca mine că nu acesta e momentul să-și arate recunoștința. Încă nu i-am scos din fortăreață.

În timp ce conduc prizonierii către poarta de la răsărit, mă surprinde faptul că nu observ niciun străjer în apropiere. Aproape toate posturile sunt părăsite. Ce fel de fortăreață e asta? Cine le-a făcut programul de patrulare?

Trecem de sala de arme și de cazarmă. Ajungem la poartă. Se pare că a găsit Rakan străjerii. Sunt câteva zeci. Și încearcă să-l înconjoare. Penele mi se înfoaie. A venit vremea să-mi fac colierul din inimi!

Rakan ajunge în dreptul nostru. Când i se adresează consulului, zâmbetul lui își pierde încrederea și devine surprins. Akunir este unul dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui meu și cel mai important ambasador al nostru. Am multe de discutat cu el după ce scăpăm de aici.

– Fugiți, cu toții, spre copaci! le poruncesc.

Sunt panicați, dar, din fericire, Rakan s-a ocupat deja de pușcași. Acum, mai mulți dintre noi vor supraviețui fugii pe câmp.

– Fugiți! urlu din nou spre ei.

Akunir e mult prea lent. Rakan încearcă să-l conducă spre pădure.

Consulul îl prinde de braț.

– Nu. Te rog, apăr-o pe Coll, îi spune, iar Rakan se întoarce spre ea.

Eu clatin din cap. Rakan înțelege și îl trage pe consul după el.

Îi fac semn unui juloah, celui care pare cel mai puternic. O ia pe Coll în brațe. Ea îi spune Jurelv, iar el promite pe coarnele lui că o va ține în siguranță.

N-apucă să facă nici zece pași înainte să-l lovească prima săgeată, dar nu se oprește. O poartă pe Coll în pădure. Acoliții umbrelor încep să alerge către ei.

– Xayah! strigă Rakan. Arc cu tub sau tub cu arc?!

Aș vrea să am timp de joacă, dar n-am.

Mă arunc în luptă.

Nu prea merge treaba.

Cel puțin, nu pentru acoliți.

Reușim să ajungem în siguranță între copaci înainte ca trupul lui Jurelv să nu-i mai poată ignora rănile.

Coll îngenunchează lângă cadavrul lui. Sângele pătează frunzele. Ne-am rugat deja ca spiritul lui să ne găsească strămoșii și să se odihnească în fericire și pace. Familia lui Jurelv îl va plânge multe luni de acum încolo.

Eu, una, sunt obișnuită cu moartea. Nu mă mai lovește ca pe vremuri. Rakan însă suferă, iar eu trebuie să fiu puternică și pentru el.

Cel puțin, consulul e în siguranță. După ce-și ia mâna de pe umărul soției, se întoarce spre mine.

– Am prieteni în sud, îmi spune el. Kinkou trebuie informați.

– Oamenii au încălcat pactul, îi zic, simțind că mi se-nfierbântă sângele. Cum de n-o vedeți ca pe o încălcare cumplită a înțelegerii? Pentru ei, magia e putere. Pentru noi, e viață. Nu ne vor respecta niciodată granițele.

– Oamenii sunt o rasă divizată, Xayah. Doar Zed și umbrele sale au încălcat pactul. Vocea lor nu e cea a întregii omeniri.

– Sunteți naiv. Prietenii din sud vă vor trăda. Apoi se vor întoarce împotriva noastră, a tuturor.

– Kinkou au onoare. Mă vor crede. Am încredere în ei.

– Deci nu sunteți naiv, ci idiot.

Akunir e șocat că îndrăznesc să-i vorbesc așa. Eu resping ideea de diplomație. Diplomația nu poate întoarce morții la viață.

Coll se ridică. Chipul ei e o mască de durere și furie.

– Mă voi întoarce în nord, Akunir. Le voi spune ce ne-au făcut.

Sincer, nu o credeam în stare de așa ceva.

– Coll, nu, zice Akunir, cu privirea stinsă.

– Voi purta vestea sorții lui Jurelv la familia lui și voi plânge alături de ei. Apoi, voi strânge războinicii și voi pregăti tribul de luptă.

– Nu poți face asta, strigă consulul, dar Coll îl ignoră.

– Renunț la drepturile mele asupra ta. Renunț la drepturile tale asupra mea.

– Coll... te rog, spune el, încet.

– Nu, răspunde femeia.

Consulul face un pas spre ea, dar Rakan îl oprește.

– Am de gând să vorbesc cu perechea mea, îi spune Akunir lui Rakan, apoi le-o repetă străjerilor săi.

Dar Coll s-a întors deja cu spatele la el. Mă privește pe mine și, acum, nu mai văd în ea soția unui diplomat. Văd o războinică. Îi strânge pe toți cei care-i sunt loiali – întregul anturaj al consulului, în afară de doi vastaya.

– Îți mulțumesc, Xayah, spune Coll, apoi se întoarce spre nord și pleacă mai departe prin pădure.

Akunir și străjerii săi o privesc îndepărtându-se, apoi se îndreaptă în tăcere spre sud.

Rakan se apropie de mine. Îi simt inima bătând în același ritm cu a mea.

– Promite-mi că nimic nu n-o să ne despartă așa, mieli, îi spun eu.

– Noi nu suntem ca ei, miella, îmi promite Rakan. Nu vom fi niciodată ca ei.

Mă uit după Coll, care dispare printre copaci.

– Noi încotro pornim, Xayah?

– Hai să mai stăm aici o clipă, îi șoptesc.

Îmi afund fața în pieptul lui. El își pune pelerina și brațele în jurul meu. Capul mi se ridică și coboară odată cu respirația lui. Aș putea sta așa pentru totdeauna.

– Mai spune-mi o dată, îi zic.

– Noi nu suntem ca ei, îmi zice. Noi nu suntem ca ei.

Zâmbește și mă sărută pe frunte. Îmi amintesc jurămintele pe care ni le-am făcut la Cascada Aphae. Inima lui bate pentru mine, iar a mea pentru el. Casa mea e în brațele lui, în suflarea lui, în zâmbetul lui.

Rakan e de-a dreptul extraordinar.