DESPRE VASTAYA. FILE DIN JURNALUL LUI EDUARD SANTANGELO
DESPRE VASTAYA
Jurnal al observațiilor, teoriilor și reflecțiilor asupra creaturilor himerice din nordul Ioniei.
Consemnat cu minuțiozitate de stimabilul
EDUARD SANTANGELO:
gentilom, explorator, cronicar
Întâia oară când am întâlnit în peregrinările mele creaturile himerice numite vastaya, ajunsesem de puțină vreme pe malurile mănoase ale Ioniei. Acolo, speram eu, aveam să găsesc un leac pentru acea maladie atât de tipică pentru Piltover, melancolia, plictisul față de micile detalii ale vieții de zi cu zi din veșnic strălucitorul Oraș al Progresului, unde îmi câștig traiul ca autor cu un oarecare renume.
În sânul moale și magic al Ioniei, un tărâm prea rar explorat de cartografii ce nu s-au născut între vastele lui țărmuri, voiam să descopăr ceva ce nu mai întâlnisem niciodată, în ciuda vastei mele experiențe de până atunci. Ceva fabulos și magic, nespus de frumos, dar terifiant.
Când am descoperit poporul vastaya, am știut din prima clipă că găsisem ceea ce căutam.
Am cunoscut prima creatură în mijlocul nopții, pe când îmi răscolea tabăra în căutarea de-alor gurii. Deși aproape că a luat-o la sănătoasa în clipa în care m-am trezit, o mână de cornulețe și o interpretare fortissimo a unui cântec de leagăn pe care-l știam de la mama (sunt sopran, ceea ce mă ajută în mod deosebit să-i liniștesc pe cei din jur cu melodii relaxante) au convins creatura să rămână în tabără o vreme.
Vietatea mergea în două picioare ca un om, dar trăsăturile ei erau o combinație himerică a mai multor creaturi pe care le întâlnisem fie în cărți, fie în nenumăratele mele călătorii: mustăți lungi și un nas ascuțit ca de pisică, un trup acoperit în totalitate cu solzi de șarpe, dar forța fizică a unei bestii de sare din Bilgewater (pe aceasta din urmă am descoperit-o când, după ce și-a terminat cornulețele, m-a ridicat deasupra capului cu aceeași ușurință cu care noi ne scărpinăm nasul, iar apoi m-a ținut acolo până s-a convins că nu ascundeam și alte dulciuri în sacul de dormit).
null badge
N-a trecut multă vreme până când creatura s-a făcut nevăzută în întuneric, iar eu mi-am dat seama ce aveam de făcut: am hotărât pe loc să învăț mai multe despre vastaya (aceasta este denumirea ce le-a fost dată de băștinași).
În continuare, vă prezint notele mele asupra varietăților de vastaya pe care le-am întâlnit în călătoriile mele prin misteriosul continent.
CE SUNT VASTAYA?
De-ar fi să lansez o ipoteză cu privire la originea acestor creaturi – și fiind un gentilom învățat în ale științelor naturii, deci suficient de calificat pentru un atare demers – aș teoretiza că vastaya nu este o specie individuală, ci o clasificare taxonomică aflată la același nivel cu un ordin mai mare, sau un filum.
Mai simplu spus, deși creaturile ce poartă acest nume pot avea înfățișări asemănătoare (după cum am descoperit când l-am urmărit pe băiatul pisică-șarpe-maimuță până în satul lui și am fost alungat cu nerușinare de frații săi identic hibridați. Pesemne m-au confundat cu un spion abject sau cu un prădător din vârful lanțului trofic, ceea ce explică de ce m-au urmărit înapoi în tabără, iar apoi m-au scutit de povara de a-mi căra mai departe proviziile de mâncare), diferitele triburi și grupări familiale deseori arată și acționează în moduri drastic diferite.
La câteva zile după întâia mea întâlnire cu acel tânăr vastaya, după ce am urmat Râul Șoaptelor (numit astfel de mine însumi întrucât este îngrozitor de zgomotos și, asemeni multor gentilomi sofisticați, am o adevărată înclinație spre ironie) până în apropierea satului lor, deoarece știam că și alții ar fi cu siguranță atrași de o astfel de sursă de apă, am descoperit un trib cu totul diferit. Acești vastaya aveau fețe îmblănite și pufoase ca ale vidrelor, dar trupuri de focă.
null badge
După ce am încercat, fără prea mult succes, să le ofer ochelarii mei în semn de pace (multe dintre creaturi purtau sacoșe pline de bagatele și fleacuri strălucitoare – poate că erau o societate mercantilă), am interpretat un dans improvizat pentru a le transmite mesajul ''Sunt pașnic și nu vă vreau răul'' (pașii țin de o amplasare corectă a genunchilor, iar rotulele mele sunt într-o formă excelentă), ceea ce i-a inspirat pe noii mei companioni să mă accepte în așezarea lor și să-mi ofere o masă caldă pe care o pot descrie doar ca pe un nu-chiar-pește parțial necrud.
null badge
Deși nu au rostit niciun cuvânt în timpul girațiilor mele ritualice, mi-au demonstrat mai târziu, când mi-au cerut politicos să le aduc o cană de pudră gălbuie ce mirosea a sare și foc, că-mi vorbesc fluent limba. Feluritele lor dialecte și colocvialisme nu-mi erau familiare, dar puteam, cu foarte puțin efort, să înțeleg exact ce doreau să-mi comunice. La fel de flămând de cunoaștere pe cât fusesem de mâncare, i-am întrebat de îndată de istoria poporului lor.
Am aflat că neamul vastaya își are obârșia într-un timp foarte îndepărtat, într-un colț ascuns din Ionia în care a fugit un grup de oameni pentru a scăpa de nenumăratele orori ale Marelui Război al Vidului (un subiect despre care am scris numeroase volume, toate putând fi găsite la marii negustori de cărți din Piltover, contra unor prețuri mai mult decât rezonabile). Acești refugiați au întâlnit un trib de creaturi inteligente ce-și puteau schimba forma după voie și care aveau o puternică legătură cu magia naturală a Ioniei. Din uniunea acestor două grupuri s-au născut creaturile pe care mai târziu am învățat să le denumesc vastaya. În timp, urmașii născuți din contopirea lor și-au găsit sălașul în multe regiuni și, astfel, au adoptat forme diferite, începând cu umanoizii înaripați ai Ioniei, continuând cu târâtorii nisipoși înzestrați cu membre sporadice din Shurima și ajungând la lamantinul cu solzi din Freljord, pe al cărui chip se citește mereu o expresie de disconfort perpetuu.
Dorința mea ar fi fost să rămân printre vidrari și să-i întreb mai multe, însă una dintre curiozitățile mele a părut să dea naștere unei mari revolte sufletești în grupul lor, ceea ce a dus la alungarea mea lipsită de ceremonie atât din sat, cât și din inimile creaturilor. Întrebarea mea, pentru cei ce vor să evite aceeași greșeală, privea împreunarea celor două specii: fusese vorba de una pur magică, sau de una (ca să spunem așa) de o natură mai fizică?
MAI MULTE CONSIDERENTE CU PRIVIRE LA VASTAYA, UNELE DINTRE CARE AR PUTEA OFENSA UN CITITOR MAI CONSERVATOR
Rămas atât fără provizii, cât și fără liniște interioară, dar niciodată fără sete de aventură, am pornit într-o nouă direcție, neavând la dispoziție nimic care să mă ocrotească de vicisitudini în afară de deosebita mea dibăcie și de vocabularul meu polisilabic. Timp de luni întregi m-am bucurat de dărnicia naturii ioniene, culegând numeroase fructe și legume de pe jos și din copaci, cu ușurința cu care aș fi putut cumpăra bunuri de pe tarabele piețelor de graniță.
null badge
Singurul mod în care am putut urmări trecerea timpului au fost răsăriturile și apusurile de soare și, cu mare drag, am uitat de obiceiurile piltoveriene atât de stufoase cu care mă obișnuisem înainte. Poate tocmai de aceea, cum unii dintre noi ar putea spune cu o oarecare vulgaritate, după multe zile petrecute în plimbare prin Ionia, ajunsesem să fiu înconjurat de o oarecare duhoare.
M-am oprit, mi-am pus deoparte hainele (după ce am verificat că eram într-adevăr singur – un gentilom nu-i forțează niciodată pe cei din jur să asiste la nuditatea sa) și am pășit într-un lac din apropiere ce mirosea a fructe de pădure și a iarbă.
Acolo am zărit cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată în întreaga mea viață și pe care-l voi vedea de acum încolo, chiar de voi ajunge să trăiesc o mie de ani.
Această creatură, cu mult mai umană decât orice vastaya pe care-l văzusem până atunci, se îmbăia pe malul opus și avea urechile și coada (cozile) de vulpe. Fiind complet lipsită de haine – iar aici îmi voi păstra descrierea vagă, pentru a nu-mi ofensa cititorii mai tineri sau mai sensibili – mi-am putut da seama că, în rest, arăta foarte, foarte mult ca o femeie umană.
Foarte mult.
null badge
Am zărit-o doar preț de o clipă cât mă scăldam în iaz; în timp ce încercam să găsesc modul potrivit de a o saluta, gura-mi rămăsese deschisă de uimire și firicele de apă îmi curgeau pe trupul slăbit de privațiuni. Pesemne că m-aș fi putut prezenta ca fiind un scriitor de renume și i-aș fi putut cita unele dintre cele mai strălucite recenzii pe care le-am primit. Sau poate că i-aș fi putut cânta una dintre numeroasele balade romantice pe care le compusesem și le memorasem tocmai pentru astfel de situații.
Nu după multă vreme, însă, o mișcare din tufe m-a făcut să tresar. M-am întors să înfrunt primejdia din pur instinct, dar amenințarea n-a avut cutezanța de a mi se arăta. Când să privesc din nou spre celălalt mal, glorioasa femeie-vulpe dispăruse, lăsându-mă cu întrebările nepuse, cu primele măsuri din ''O, iubire, visul meu, vino în iatacul meu'' învârtindu-mi-se în minte și, pe chip, cu o expresie de umilință pură.
Ființa din tufe, pe care aș fi putut s-o scutur până la inconștiență pentru că-mi înfricoșase dragostea hărăzită de stele, s-a dovedit a fi un negustor uman dintr-un sat îndepărtat. Acest nefericit se specializase în negoțul cu fructe de ghimbir – pesemne o delicatesă, dar am ales să nu gust niciunul, de teama că n-aș fi putut rezista tentației de a i-l îndesa pe gât.
null badge
Shai – căci acesta îi era numele – m-a luat la rost pentru că mă scăldam în iaz și m-a înștiințat că acesta, precum și femeia-vulpe despre care se știa că se scaldă uneori acolo, erau potrivnice integrității mele fizice. Eu i-am adus la cunoștință faptul că furișatul prin spatele bărbaților dezbrăcați și înamorați era mult mai periculos pentru integritatea lui, dar n-a catadicsit decât să râdă.
După ce m-am îmbrăcat, negustorul a fost de acord să mă conducă spre civilizație și să-mi răspundă la câteva întrebări, în schimbul pălăriei mele (luată de la Merceria Jeanreaux, la prețul de cincizeci și trei de rotițe).
M-a informat că familia lui știa de acea neobișnuită femeie de câteva generații – că ea, la fel ca și ceilalți vastaya, are o viață mult mai lungă decât cea omenească. Despre unii vastaya se zice că trăiesc de mii de ani, în timp ce alții, conform zvonurilor și legendelor, ar putea fi chiar nemuritori. Shai m-a informat de numele pe care-l dăduseră ionienii acestor creaturi – până atunci mă referisem la ele ca fiind ''fantasme'', dar negustorul s-a arătat nemulțumit de nomenclatura mea. Mi-am înlocuit retroactiv toate referințele la ''fantasme'' cu termenul ''vastaya'' din pură empatie culturală, deoarece vocabularul meu este la fel de măreț ca umilința de care dau dovadă.
Am mers împreună câteva zile. Din când în când, Shai se oprea și adulmeca aerul ca un copoi flămând. De fiecare dată când l-am rugat să-și explice comportamentul, s-a mulțumit să-mi zâmbească și să mă informeze că era în căutarea unor comori. Deși conduita lui mi s-a părut a fi deosebit de agasantă, faptul că amușina ca un dulău m-a făcut să-mi pun o întrebare pe care i-am împărtășit-o imediat: dacă vastaya erau o combinație între oameni și strămoși antici ce-și puteau schimba forma, ce s-ar fi întâmplat dacă sângele lor s-ar fi diluat extrem de mult prin dispersie reproductivă? Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi avut sânge vastaya, dar nu suficient cât să poată lua o formă himerică, animalică? Care ar fi fost rezultatul?
În clipa aceea, însoțitorul meu s-a oprit din adulmecat și ochii i s-au mărit. M-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus: ''Ei bine, ar putea să-și schimbe forma, nu?'' Iar într-o clipită, nemernicul s-a transformat în porc și a dezgropat o trufină.
null badge
Oricât de șocat aș fi fost să cunosc pe cineva care-și poate schimba forma – și mai mult decât atât, să fi cunoscut TREI varietăți diferite de vastaya în doar câteva luni era un noroc extraordinar, chiar și pentru un gentilom învățat ca mine – nu am putut să nu observ, însă, că ''bărbatul ce se transforma în porc'' nu se compara deloc cu ''voluptoasa femeie-vulpe''.
În acest ritm, următoarea creatură vastaya pe care mi-era dat s-o văd avea probabil să semene cu un soi de gândac umblător.
O ÎNCHEIERE, ÎN CARE VOI LĂSA LOC PENTRU CRONICILE URMĂTOARE, CE VOR FI SCRISE CA URMARE EVIDENTĂ A CERERII PUBLICULUI DUPĂ PULICAREA ACESTUI VOLUM
Am petrecut ultimele câteva luni cercetând Ionia și căutând informații despre diversele specii de vastaya, cu scopul de a crea un ghid taxonomic complet al Runeterrei și al faunei sale.
Deși am acumulat o cantitate incredibilă de informații despre vastaya, au mai rămas multe de descoperit – nu pot decât să presupun că, limitându-mi căutările în Ionia, nu am întâlnit decât o mică fracțiune a diversității totale ale acestei clasificări.
Însă, pentru moment, e timpul să las deoparte aceste cercetări – eu am fost cel dintâi care a descoperit poporul vastaya, dar sarcina de a-i explora profunzimile îi va reveni unui alt jurnalist. Acum, îmi voi îndrepta atenția către celelalte creaturi din Runeterra ale căror povești nu au fost încă scrise: armele terifiante și inteligente cunoscute sub numele de Darkin. Creaturile venite din Vid a căror simplă atingere distruge. Yordelii, acei spiriduși de legendă, atât de greu de întâlnit. Aceste povești nu pot fi lăsate să dispară înainte de a le fi împărtășite și altora, iar eu voi fi exploratorul care le va culege. Mai mult chiar, s-ar putea să fiu singurul capabil de a o face.
NOTA EDITORULUI:
La doar două săptămâni după ce ne-a trimis acest manuscris, domnul Santangelo a pornit într-o călătorie neoficială înapoi în Ionia. În cuvintele sale ''Doresc să-i adresez femeii-vulpe mai multe întrebări. Cu scopul unei a doua ediții, desigur.''
După câteva săptămâni, am primit o scrisoare de la domnul Santangelo, spunând următoarele:
''Am avut deosebita neșansă de a fi victima unei răpiri. Cei care m-au capturat – un grup ursuz ce-și spune Frăția Navori – mă suspectează că aș fi spion piltoverian. În mod natural, pentru că sunt un gentilom umblat și sunt înzestrat cu diverse aptitudini intelectuale, atletice și romantice, cum ar fi [editat pentru concizie], am fost deosebit de insultat de această acuzație.
Însă i-am convins să ceară o recompensă pentru viața mea, în loc să mă execute pe loc. Dacă puteți, în aceste condiții, să trimiteți minerale prețioase, mâncare sau arme într-o cantitate ce corespunde cu valoarea abstractă pe care o am pentru voi ca scriitor, v-aș aprecia enorm ajutorul. Este, desigur, alegerea DUMNEAVOASTRĂ cât vreți să plătiți pentru întoarcerea mea, dar bănuiesc că veți fi nevoiți să începeți prin a falimenta atât editura, cât și investitorii. Însă, desigur, întoarcerea mea va merita fiecare rotiță investită.''
La primirea acestei note de răscumpărare, i-am trimis domnului Santangelo profiturile preconizate pentru noua lui carte: un pumn de rotițe de mică valoare și un cornuleț stricat.
De atunci, nu am mai auzit nimic de el.
