iscut aici cum s-a transformat povestea asta din nevoia de comunicare într-o slăbiciune a sistemului democratic şi ce implicaţii are pe viitor.
Scriam, cu ani în urmă, că adevăratul „binom” al comunicării politice ar trebui să vină dintr-o sursă instituţională, mai exact propuneam ideea de decuplare a funcţiilor în stat de comunicarea politică: unul să facă şi să tacă, altul să comunice. Identificam, atunci, un handicap al aleşilor sau numiţilor noştri publici în a îndeplini ambele deziderate. Handicapul rămâne, ba chiar s-a transformat într-o problemă majoră de sănătate a democraţiei româneşti.
Era clar, încă de pe vremea guvernării Boc, că funcţia de premier şi cea de preşedinte de partid suprapuneau mult peste necesarul de sforari bizantini de care era nevoie în managementul ţării. Şi exemple am tot văzut, bune şi rele. Preşedintele partidului trebuia să consume timp cu managementul cadrelor, cu gestionarea şmenurilor, iar în rest se baza pe funcţionarea statului pe termen scurt; niciodată pe termen lung, pentru că niciun partid din România, cu excepţia PSD, nu avea în cap guvernarea mai departe de un mandat.