„Tomb Raider”, cea mai nouă producție cu Lara Croft, este un film cel puțin decent de acțiune, inspirat de jocul video din 2013. Eșuează însă în prezentarea unei evoluții credibile a personajelor.

Filmul „Tomb Raider” ne întoarce la originile eroinei, pe vremea când aceasta avea doar 21 de ani. De la început, ne este prezentată ca fiind fiica unui aventurier excentric, Richard Croft, care a dispărut pe vremea când ea avea doar 14 ani. Afli asta via flashback-uri emoționale cu saturație redusă a culorilor. La începutul vieții de adult, Lara pare să nu aibă un scop precis. Este curier pe bicicletă, se pricepe de minune la kick-boxing și la arte marțiale și abia își poate plăti chiria.



 

 

Lara refuză să preia frâiele imperiului tatălui său la fel de aprig cum refuză să accepte că acesta ar putea fi mort. Ea hotărăște să lase tot ceea ce știe în urmă, pentru a porni în căutarea ultimei destinații a tatălui ei – un mormânt de pe o insulă mistică japoneză, Yamatai. În mormânt se află Himiko, o vrăjitoare antică ce a fost îngropată de vie.

Pe parcurs, Lara îl întâlnește pe Lu Ren, un marinar cu o pasiune pentru alcool care o ajută în căutarea ei. Spre final, avem parte de mult-așteptatul raid prin mormânt, care aduce suspans, dar și destule momente care te vor face să îți ridici sprâncenle și să spui: „Oh, pe bune?”.

Evoluția și motivațiile Larei Croft puteau fi conturate mai bine

Lara Croft de la începutul filmului este supărată pe viață, din cauza lipsei tatălui ei. Pe parcurs, fiecare acțiune a ei ajunge să fie alimentată de dorința de a-l regăsi pe acesta. Premisa este una nobilă și aduce în prim plan iubirea simplă dintre părinți și copii.

Dar aceeași premisă are mai multe defecte. În primul rând, Richard a păstrat o bună parte din viața lui ascunsă de Lara, ceea ce înseamnă că aceasta nu l-a cunoscut cu adevărat vreodată. În al doilea rând, aproape toate flashback-urile cu tatăl și fiica sunt limitate la momentele dureroase ale despărțirilor – despărțiri ce păreau să le definească relația.

Nu în ultimul rând, pentru a porni într-o aventură cât se poate de nesigură, Lara vinde singurul cadou de la tatăl ei.



 

 

În filmele în care Lara Croft este interpretată de Angelina Jolie, aceasta este genul de personaj puternic și tare până la capăt. În interpretarea Aliciei Vikander, Lara Croft are suficientă candoare încât să fie credibilă că se află abia la început de drum, dar suficient curaj încât să ne convingă că va ajunge un soi de Indiana Jones feminin. Problema apare în tranziția dintre cele două stări, care cumva este prea abruptă, aproape inexplicabilă.

Cu bune și cu rele, „Tomb Raider” este un pas în față pentru eroinele feminine

Ironia este că, pentru un film al cărei figură centrală este o femeie, celelalte personaje femei din „Tomb Raider” nu au prea multe replici. În schimb, majoritatea bărbaților cu care interacționează Lara – cu excepția tatălui ei – vor fie să flirteze cu ea, fie să îi facă rău (în unele cazuri amândouă). Lara ajunge cumva să fie o femeie care înoată într-o mare de bărbați cu intenții viclene – un soi de metaforă pentru cum văd lucrurile unele din feministele moderne.

Filmul aduce însă ceva nou și pozitiv, pe care nu îl putem trece cu vederea. Filmele anilor 2000 cu Lara Croft în interpretarea Angelinei Jolie au devenit emblematice prin povestea lor, dar mai ales pentru șablonul eroinei sexualizate la maxim. Alegerea Aliciei Vikander pentru rolul principal din noul film a fost controversată de unii fani dintr-un motiv extrem de superficial, acela că sânii ei nu sunt suficient de mari ca ai Angelinei Jolie – pentru că da, fără sâni Lara Croft nu mai poate fi eroina badass iubită de atâția.