Cu toţii resimţim un fel de melancolie a vechilor vremuri, atunci când auzim o melodie clasică, când vedem un film vechi, sau când auzim o poveste de demult. Toţi ştim cum ne cufundau poveştile din copilării în lumi imaginare, în care ne puneam în locul eroului, şi pluteam liberi pe valurile imaginaţiei noastre. Însă acum avem o soluţie...jocurile video. Şi dacă tot am pomenit de vremuri vechi, unul din jocurile care mi s-au luminat imediat între amintiri, este Mafia.
Ştiu, deja a apărut Mafia II, un joc cu grafică demenţială, cu fir narativ bine legat, cu o acţiune care te ţine cu inima între dinţi, si te face să revii nerăbdător în mijlocul acţiunii. Dar gamerii se aşteptau deja la performanţe mai bune, grafică mai avansată, la mai bine, ceea ce au şi primit, însă nesurprinzător, iar jocul se termină relativ repede. De asemenea, suntem familiari şi cu jocul "The Godfather", care însă din păcate face o paralelă destul de slabă la filmul al cărui nume îl poartă. Acţiunea seamană cu ceea ce am trăit în film, aşa că nu am fost surprinşi cu nimic. Jocul are o grafică ce lasă de dorit, şi devine plictisitoare agonisirea de noi carteluri si racket-uri repetitive.
Am ales Mafia, "the classic", pentru istoria pe care o spune, a fiecăruia dintre noi, ca participant la persoana a IIIa. Dacă e sa fac o paralelă cu filmul reprezentativ, ştim cu toţii că "The Godfather" este piatra de temelie în ceea ce priveşte filmele cu mafioţi. Şi din această serie, evident, cu păreri unanime, spectatorii au votat primul film ca fiind de neegalat. Acelaşi punct de vedere îl am şi eu cu privire la jocul care ne-a iniţiat în "Omerta", care ne-a surprins atunci când nu ne aşteptam, şi ne-a surprins totalmente plăcut.
În toamna lui 2002, când a apărut jocul, nu existau motoare grafice prea performante, şi jocurile de atunci, cu câteva excepţii, se axau mai mult pe ideea în sine, pe acţiune, decât pe satisfacţia vizuală. Dar cu Mafia, parcă s-a presărat o picătură de culoare în ceea ce însemna entertainmentul virtual.
Pentru acele vremuri, motorul grafic (LS3D) a fost unul inovator, care prelua texturi cu detaliu ridicat şi le mula peste modelele bine definite din joc, deformându-le realistic. Da, unele unghiuri ale feţelor erau ciudate, sau părul avea geometrii nu îndeajuns de complexe. Însă detalii mărunte au făcut toţi banii, detalii pe care le-am regăsit fie în timpul misiunilor, fie în free play. De la numărul mulţumitor de arme realizate perfect după modelele reale, la maşinile clasice redate atât de bine, ce au evoluat cronologic odată cu acţiunea din joc, pâna la detalii cum ar fi barba rasă, fumul de pe faţa concurenţilor de după cursă, cauciucurile care se dezumflau afectând direcţia maşinii, sau la motorul care începea să cedeze după căteva accidente, motor de care aveai nevoie tocmai când erai în mijlocul unei urmăriri.
Mi-a plăcut mult realistica jocului, raportarea la limite pe care le găsim în realitate, şi gradul de apropiere faţă de personajul principal. Faţă de multe alte jocuri, în Mafia am simţit o atmosferă familiară, plăcută, calmă, acompaniată cu succes de fondul sonor clasic, al acelor vremuri.
Jocul ne introduce în atmosferă exact ca într-un film, cu personajul principal fiind un om simplu, care-şi câştiga pâinea prin taximetrie. Totul se desfăşoară normal, până când soarta l-a adus pe Tom Angelo într-un moment de răscruce, ameninţat de nişte gagsteri să calce acceleraţia până la fund, pentru a scăpa cu viaţă. Cum situaţiile între mobsteri sunt cu două tăişuri, s-a trezit prins la mjloc, şi nevoit să apeleze la gangsterii cărora le salvase viaţa, pentru a i se întoarce favorul.
De aici situaţiile se ţin lanţ, lucrând pentru celebrul Don Salieri, şi trezindu-se după ceva timp că face lucruri pe care nu bănuise vreodată că poate ajunge să le facă, pentru bani şi putere. Pe durata întregii aventuri, câştigă experienţă, îşi face câţiva prieteni buni dar şi duşmani.
Jocul se încheie punând punct unei morale cu al cărei gust rămânem toţi, ascultând melodia de încheiere, "Lordz of Brooklyn - Lake of Fire", parcă perfectă pentru moment: Toate acţiunile săvârşite au un efect, care se întoarce împotriva celui care le-a făcut fără conştiinţă, după principiul conform căruia orice acţiune are o reacţiune egală, de sens opus. Tommy Angelo învaţă o lecţie dură, plătind cu viaţa, pentru lucruri care în final nu au avut substanţă si rost adevărat. La încheierea jocului am constatat că este printre singurele jocuri cu care parcă am legat o legătură afectivă, şi care mi-a lăsat un gust amar că s-a terminat, sentiment ce m-a făcut sa îl joc ulterior de măcar încă 10 ori.
Trăgând linie, jocul a avut o calitate excelentă pentru cei doar 1,86 GB de spaţiu pe care îi ocupă instalat, şi pentru performanţele minime pe care le cere pentru o grafică atât de bună, mai ales pentru anul în care apăruse. Jocul publicat de "Gathering" şi dezvoltat de "Illusion Softworks" cere pentru rulare o tehnologie care acum pare de-a drepul antică, şi anume:
• CPU: Pentium III 500 MHz sau echivalent;
• RAM: 96 MB;
• VGA: placă video 16 MB compatibilă cu DirectX 8.1;
• HDD: 1,8 GB de spaţiu liber;
• Driver: DirectX 8.1;
• OS: Windows 98, ME, 2000, XP, (până la Windows 7, testat personal);
• Sunet: Placă sunet compatibilă cu DirectX 8.1;
• ODD: 16x CD/DVD ROM.
Performanţele de hardware recomandate nu sunt cu mult peste cele obligatorii:
• CPU: Pentium III 700+ MHz sau echivalent;
• RAM: 128+ MB;
• VGA: placă video 32+ MB compatibilă cu DirectX 8.1;
• HDD: 1,8 GB de spaţiu liber;
• Driver: DirectX 8.1;
• OS: Windows 98, ME, 2000, XP, (până la Windows 7, testat personal);
• Sunet: Placă sunet compatibilă cu DirectX 8.1;
• ODD: 32x CD/DVD ROM.
În mare doresc să punctez avantajele şi dezavantajele acestui joc, pentru a putea trage uşor paralele comparative faţă de alte jocuri:
Minus (-):
• In primul rând, faptul că firul narativ are un final, ceea ce a creat destule păreri de rău;
• Comportamentul limitat al pietonilor;
• Gesturile un pic limitate ale lui Tommy, cu o viteză de alergare destul de mică şi fără opţiunea de a sări la propriu, ci doar a păşi peste (deh, un galant la costum, nu se poate comenta);
• Comportamentul oarecum retardat al poliţiştilor cărora le dădea eroare dacă pur şi simplu dispăream într-o altă maşină, sau dacă ieşeam din cea urmărită;
• Performanţele încete ale maşinilor care pentru unii puteau fi enervante (face parte din realistica jocului până la urmă), şi faptul că maşinile de poliţie reuşeau întotdeauna să prindă din urmă chiar şi cele mai rapide modele ale vremii;
• Opţiunile destul de reduse în modul free roam din timpul jocului;
• Constrîngerea la continuarea misiunilor, neavând prea multe de făcut în free roam;
• Rulând cu viteză, bucăţi din oraş apăreau ca de nicăieri, fără un gradient prea bun de ceaţă în depărtare;
• Numele virtuale ale maşinilor.
Plus (+):
• Cerinţele extrem de reduse raportate la calitatea grafică a jocului, şi la complexitatea misiunilor;
• Firul narativ foarte bine legat, cu o continuitate între misiuni;
• Tipul misiunilor de o complexitate bogată, de la transportat clienţi cu taxi şi cărat lăzi de marfă, la asasinat personaje importante sau chiar la pilotarea unor bolizi de curse;
• Detaliile aproape perfecte ale obiectelor, cum ar fi armele de foc, armele albe, maşinile bine realizate, pasibile la deformări în accidente, texturi ale clădirilor si personajelor mai mult decât mulţumitoare;
• Detaliile clădirilor foarte asemănătoare cu cele ale New York-ului anilor 30.
• Realistica foarte familiară, cu limite non-aberante, care fac jocul destul de comfortabil;
• Deformarea obiectelor cum ar fi cabinele telefonice, coşurile de gunoi, geamuri, caroserii;
• Atmosfera creată are scopul scontat, acela de a scufunda jucătorii în atmosfera anilor 30;
• Senzaţia oferită de joc, de familiaritate şi apartenenţă, având prieteni din joc la care puteam merge pentru misiuni în paralel celor principale;
• Muzica relaxantă şi potrivită pentru fiecare misiune în parte;
• Meniul şi setările jocului extrem de simple;
• Părţile amuzante ale jocului cum ar fi maşinile care la un moment dat nu mai trăgeau la deal sau rămâneau fără benzină, poliţiştii care puteau fi păcăliţi uşor, oamenii care deşi iniţial puteau reacţiona violent, după câţiva pumni fugeau cu laşitate, accidentele în urma cărora putea sări o roată de la maşină, etc.;
• Un final cu morală profundă şi foarte bine înţeleasă;
• Filmuleţele dintre misiuni, care erau parcă părţi desprinse din peliculă;
• Opţiunea ulterioara misiunilor de a putea continua distracţia în modul "Free Ride" sau "Free Ride Extreme", cu al doilea mod fiind chiar o adevărată aventură, fiind distractivă, complexă, îndeajuns de dificilă pentru a menţine interesul, şi pentru a pune răbdarea şi inventivitatea la încercare, oferind la fiecare misiune încheiată câte o maşină prototip ca recompensă.
Puncte forte sau slabe pot fi gasite mai în detaliu, însă per ansamblu sper că ideea am conturat-o binişor despre tipul de joc cu care avem de-a face. Un joc oarecum în categoria lui aparte, fără prea multe concurenţe cu care poate fi comparat direct, aşadar un plus de unicitate. Un joc ce a reuşit să-mi ofere o stare de melancolie, şi un gust al unei realităţi la care puteam face parte oricare din noi. Un joc plin de viaţă şi forfotă...cu siguranţă un joc de colecţie.
