Posts by C. Cristian

Câteodată, o legătură de prietenie poate fi mai puternică decât una de sânge. Iar când cei doi prieteni sunt un băiat neînfricat şi un yeti, atunci această legătură devine o forță de neoprit. Când a primit responsabilitatea de a îmblânzi o bestie îngrozitoare, Nunu a ales calea prieteniei acolo unde alții ar fi folosit lanțurile. Acum, Nunu și amicul lui cel voinic Willump sunt o pereche de nedespărțit, care combină exuberanța tinereții și forța brută cu abilitățile legendare ale creaturilor yeti pentru a depăși obstacole care ar fi peste puterile unei echipe obișnuite. 

Nunu abia dacă-și amintea de părinții lui sau de vremea de dinainte să devină un membru al misteriosului trib Santinelele Ghețurilor. Nu era niciodată binevenit printre cei ce îl luaseră sub aripa lor, iar dorul de ducă și compasiunea lui îi înfuriau deseori pe înțelepții tribului. Băiatul visa adesea la locurile de dincolo de umbrele zidurilor cetății tribului său adoptiv. Spre supărarea celor care-l aveau în grijă, uneori nu se rezuma doar la vise. Caracterul său aparte s-a întrevăzut mai clar ca niciodată când Nunu a fost luat ca ucenic de îmblânzitorul de fiare al tribului și a primit în grijă creaturile acestuia. 

Santinelele Ghețurilor aveau în stăpânire multe tipuri de animale sălbatice din Freljord, dar printre ele se afla și o creatură unică: un yeti, o ființă remarcabilă cu puteri mistice și o forță fizică extraordinară. Îmblânzitorul de fiare l-a învățat pe Nunu că doar o dietă sărăcăcioasă pe bază de plante și loviturile regulate cu biciul le făceau pe bestii să știe de frică, dar cu cât stătea băiatul mai mult pe lângă yeti, cu atât mai convins era că acesta nu era un monstru sălbatic.

Văzând cum noul său prieten, Willump, era tot mai slăbit și mai bolnav, Nunu a început să-i aducă pe furiș bucăți de carne, în speranța de a-l repune pe picioare. Zi după zi, Willump devenea tot mai puternic și nu era chiar deloc sălbatic, contrar spuselor îmblânzitorului de fiare. Nunu încă mai spera să-l convingă pe acesta că yeti-ul nu reprezenta niciun pericol, dar speranța lui era în zadar. Într-o bună zi, când Nunu a mers să-i ducă o bucată de carne lui Willump, a descoperit cușca distrusă și doar un desen stângaci înăuntru, în semn de rămas-bun. Fără nicio ezitare, Nunu a luat-o la fugă spre sălbăticie, în căutarea prietenului său.

Când a dat în sfârșit de urma lui Willump, Nunu l-a descoperit pe yeti încolțit de îmblânzitorul de fiare și de un grup de războinici ai tribului. Temându-se că aceștia i-ar putea răni prietenul, Nunu s-a aruncat între yeti și biciul dresorului, dar bărbatul cel brutal nu s-a lăsat înduplecat. Furios, îmblânzitorul a ridicat încă o dată biciul, dar yeti-ul s-a înfoiat cu o furie ce nu-i stătea în fire. Chiar și după ce fusese tratat atât de brutal, ceea ce l-a împins pe Willump să atace nu a fost grija pentru propria soartă, ci pentru cea a băiatului care îi arătase atâta blândețe. Yeti-ul s-a dezlănţuit împotriva bărbatului și l-a lăsat sângerând în zăpadă. 

Îngroziți de furia lui Willump, războinicii tribului și-au luat tălpășița. Nunu și-a dat seama că nu mai era cale de întoarcere. A țipat la Willump, spunându-i să fugă înainte ca bărbații să se întoarcă și să-l omoare, dar yeti-ul nu voia să-l părăsească pe băiat. Nunu se afla în fața unei alegeri dificile: fie să-și abandoneze singurul prieten și să rămână în continuare captivul Santinelelor Ghețurilor, fie să se aventureze printre vânturile nemiloase și să lase în urmă singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată. A ales singura opțiune care avea sens pentru el. Sărind pe spatele puternicului yeti, Nunu i s-a alăturat în marea evadare, iar cei doi au făcut împreună primii pași spre lumea sălbatică de care fuseseră lipsiţi atât timp.

''Eu şi Willump avem o întreagă lume de explorat. Nu ne stați în cale!'' 

- Nunu

Majoritatea oamenilor ar spune că moartea este ceva de temut, dar Olaf nu se numără printre ei. Berserkerul trăieşte doar pentru vacarmul strigătelor de luptă şi zăngănitul oţelului. Mânat cu putere de setea de glorie şi de blestemul unei morţi destinate uitării ce planează asupra sa, Olaf se aruncă în orice luptă cu un abandon nesăbuit. Lăsându-se pradă setei de sânge care vine din adâncurile fiinţei sale, Olaf se simte cu adevărat viu numai când se încleştează în luptă cu moartea.

Peninsula Lokfar este unul dintre cele mai brutale locuri din Freljord. Acolo, furia este singurul foc care încălzeşte oasele îngheţate, sângele e singurul lichid care curge liber şi nu există o soartă mai rea decât să ajungi la bătrâneţe, ramolit şi uitat de lume. Olaf era unul dintre războinicii din Lokfar care nu ducea lipsă de glorie şi nici nu ezita să-şi povestească victoriile. În timp ce se lăuda într-una din seri celorlalţi membri ai clanului său, lângă scrumul încă mocnind al unui sat ce fusese pârjolit, unul dintre războinicii mai vârstnici s-a săturat de fanfaronada lui Olaf. Bătrânul luptător l-a provocat pe Olaf să citească semnele şi să vadă dacă norocul îi e pe potriva manifestărilor zgomotoase. Stârnit de provocare, Olaf şi-a bătut joc de invidia tovarăşului său mai vârstnic şi a aruncat oasele de la încheietura labei unei fiare demult ucise, pentru a-i prezice culmile gloriei pe care va ajunge în moarte. Toată voioşia i-a părăsit pe cei adunaţi laolaltă atunci când au citit prevestirea: oasele grăiau despre o viaţă lungă şi un sfârşit liniştit.

Înfuriat, Olaf s-a năpustit în noapte, hotărât să demonstreze că profeția era falsă. Intenționa să-l găsească și să-l masacreze pe temutul şarpe de gheaţă din Lokfar. Monstrul înghiţise mii de oameni şi ambarcaţiuni laolaltă de-a lungul vieţii sale şi să piară în lupta cu el ar fi fost un sfârşit demn de orice războinic. În timp ce Olaf se arunca în gura întunecată a șarpelui, s-a prăbuşit şi mai adânc în negura propriei minţi. Când şocul provocat de apa îngheţată l-a smuls din întuneric, lângă el plutea doar leşul măcelărit al fiarei. Cu planul dejucat, dar neînvins, Olaf s-a apucat să stârpească toate fiarele legendare cu gheare şi colţi, în speranţa că următoarea luptă va fi şi ultima. De fiecare dată se arunca cu capul înainte spre moartea mult-dorită, numai pentru a fi cruţat datorită freneziei care îl cuprindea când era la un pas de ea.

Olaf a tras concluzia că nicio simplă fiară nu îi va putea oferi o moarte vrednică de un războinic. Soluţia sa a fost să atace cel mai de temut trib din Freljord: Gheara Iernii. Sejuani a părut amuzată de provocarea aruncată de Olaf grupului ei, dar cutezanţa lui nu avea să-i câștige clemența. Conducătoarea a ordonat atacul şi a trimis pâlcuri de războinici de-ai ei să-l copleşească pe Olaf. Unul câte unul, aceştia au căzut răpuşi până când berserkerul s-a pierdut iarăşi în setea sa de sânge, croindu-şi fără efort drum până la lidera tribului Gheara Iernii. Ciocnirea dintre Olaf şi Sejuani a făcut gheţarii să se zguduie şi, deşi el părea de neoprit, Sejuani i-a ţinut piept totuși în luptă. În timp ce rămăseseră încleştaţi, privirea aprigă a lui Sejuani a străpuns ceaţa care întuneca mintea lui Olaf, aşa cum nicio armă n-o putuse face. Frenezia sa a fost liniștită suficient timp ca ea să apuce să-i facă o propunere: a jurat că-l va ajuta pe Olaf să-şi găsească o moarte glorioasă dacă îşi va pune toporul în slujba campaniei ei de cucerire. În acel moment, Olaf a jurat că-şi va ciopli moștenirea chiar în stâncile ţinutului Freljord.

''Când îţi vei întâlni strămoşii, spune-le că Olaf te-a trimis la ei.''

- Olaf

Azir păși pe aleea pavată cu aur destinată împăraților. Statuile uriașe ale primilor conducători ai Shurimei – strămoșii săi – îl urmăreau cu privirea pe măsură ce înainta.

Lumina blândă și cețoasă de dinaintea zorilor se strecura în orașul său. Cele mai strălucitoare stele încă mai zăboveau pe cer, însă aveau să se stingă curând, odată cu răsăritul soarelui. Cerul nopții nu era precum și-l amintea Azir: stelele și constelațiile erau aliniate altfel. Trecuseră milenii.

La fiecare pas, sceptrul greoi al lui Azir lovea dalele, scoțând un zgomot singuratic, al cărui ecou răsuna pe străzile pustii ale capitalei.

Ultima oară când pășise pe această alee, o gardă de onoare alcătuită din zece mii de războinici de elită mărșăluise în urma lui, iar orașul se cutremurase sub uralele mulțimii. Trebuia să fie momentul său de glorie – însă i-a fost furat.

Acum era un oraș al fantomelor. Ce se alesese de poporul său?

Cu un gest poruncitor, Azir ordonă nisipurilor de pe marginea drumului să se ridice, creând statui vii. O viziune a trecutului, ecourile Shurimei care căpătau formă...

Siluetele din nisip priveau înainte, cu capetele ridicate către imensul disc al Soarelui care atârna deasupra podiumului iluminării, la jumătate de leghe mai în față. Era în continuare suspendat acolo, ca martor tăcut al gloriei și puterii imperiului lui Azir, deși nu mai rămăsese nimeni să-l vadă. Fiica Shurimei, care îl trezise, cea care îi dusese seminția mai departe, dispăruse. O simțea departe în deșert. Erau uniți printr-o legătură de sânge.

Pe măsură ce Azir pășea pe aleea împăraților, ecourile de nisip ale poporului său arătau în sus spre discul Soarelui, bucuria de pe chipurile lor lăsând locul groazei. Gurile se deschiseră, dând naștere unor țipete mute. Siluetele se întoarseră să fugă, împiedicându-se și căzând. Azir privea toate acestea într-o tăcere deznădăjduită, fiind martorul ultimelor clipe ale poporului său.

Siluetele au fost șterse de pe fața pământului de un val de energie invizibilă, făcute praf și pulbere și azvârlite în bătaia vântului. Ce nu mersese bine cu iluminarea lui, de făcuse să se dezlănțuie catastrofa asta?

Concentrarea lui Azir crescu. Pasul său deveni mai hotărât. Ajuns la baza treptelor, începu să le urce câte cinci odată.

Doar celor mai de încredere soldați ai săi, preoților și celor de stirpe regească le era îngăduit să pășească pe aceste trepte. Plăsmuirile din nisip ale acestor supuși privilegiați îi mărgineau calea, fețele lor schimonosite privind în sus și jeluindu-se în tăcere înainte de a fi și ele luate de vânt.

O luă la goană, urcând scările mai repede decât orice om, ghearele sale adâncindu-se în piatră și lăsând urme adânci. Siluetele din nisip se înălțau și apoi se prăbușeau distruse de o parte și de alta a sa, pe măsură ce urca.

Ajunse în vârf. Aici, văzu ultimul cerc de privitori – slujitorii săi cei mai apropiați, sfetnicii săi, marii preoți. Familia sa.

Azir căzu în genunchi. Familia sa era în fața lui, o imagine redată sfâșietor de amănunțit. Soția sa, care purta un copil în pântece. Fiica sa cea sfioasă, ținând-o strâns de mână pe soția lui. Semețul său fiu, pe cale de a deveni bărbat.

Azir văzu cu oroare cum li se schimbă expresia de pe chip. Deși știa ce urmează, nu putea să-și ia ochii de la priveliște. Fiica sa își ascunse fața în pliurile rochiei soției lui, fiul său duse mâna la sabia de la șold, strigându-și sfidarea în fața pericolului. Soția sa... cu ochii larg deschiși, în care se citea jalea și disperarea.

Întâmplarea neprevăzută îi aruncase în neant.

Era prea mult, însă nicio lacrimă nu curse din ochii lui Azir. Forma sa de iluminat făcea imposibil pentru totdeauna acest simplu semn de durere. Cu inima grea, se forță să se ridice în picioare. Se întreba cum de a supraviețuit neamul său, pentru că de supraviețuit, supraviețuise cu siguranță.

Cel din urmă ecou era în așteptare.

Înaintă, oprindu-se cu un pas sub podium și privi cum imaginile se derulează în fața lui, reconstruite din nisip.

Se văzu, în forma sa de muritor, cum se ridică în aer sub discul Soarelui, cu brațele larg deschise și spatele arcuit. Își aminti acel moment. Puterea curgea prin el, umplându-i ființa cu forța sa divină.

Un nou personaj apăru din nisip. Robul său de încredere, magul său, Xerath.

Prietenul său rosti un cuvânt neauzit. Azir se privi pe sine cum se sfărâmă precum sticla, explodând în firicele de nisip.

"Xerath", șopti Azir.

Expresia trădătorului era imposibil de deslușit, însă Azir nu putea vedea decât chipul unui ucigaș.

De unde atâta ură? Azir nu fusese niciodată conștient de ea.

Imaginea din nisip a lui Xerath se înălță tot mai sus în aer pe măsură ce energiile discului Soarelui se concentrau în ființa lui. Mai multe gărzi de elită se repeziră asupra lui, însă era mult prea târziu.

O undă de șoc din nisip explodă cu violență, dezintegrând cea din urmă clipă a Shurimei. Azir rămăsese singur în mijlocul ecourilor muribunde ale trecutului său.

Asta îi ucisese poporul.

Azir își întoarse privirea chiar în momentul în care discul Soarelui de deasupra capului său era atins de primele raze ale răsăritului. Văzuse destul. Imaginea din nisip a lui Xerath cel transformat se prăbuși în spatele său.

Armura din aur a lui Azir strălucea orbitor în lumina răsăritului. În acel moment, știu că trădătorul era încă în viață. Simțea esența magului în aerul pe care-l respira.

Azir ridică o mână și o armată de războinici de elită se ridică din nisipuri la baza treptelor iluminării.

"Xerath", spuse el cu vocea atinsă de mânie. "Crimele tale nu vor rămâne nepedepsite".