Posts by S P A R T A N ~ immortaL.

La multi ani!

Maria Tudor (18 martie 1496 – 25 iunie 1533) a fost sora mai mică a regelui Henric al VIII-lea al Angliei și regină a Franței în timpul mariajului ei cu Ludovic al XII-lea al Franței. După moartea acestuia, s-a căsătorit cu Charles Brandon, Primul Duce de Suffolk.

Maria a fost al cincilea copil al regelui Henric al VII-lea al Angliei și a reginei Elisabeta de York. S-a născut la Palatul Richmond. Ea și fratele ei Henric au fost apropiați în timpul copilăriei—el și-a numit fiica, viitoarea regină Maria I, după ea. Nava de război Mary Rose, de asemenea, a fost denumită în onoarea ei.

În timpul adolescenței ei, Ducele de Milano a încercat să aranjeze o căsătorie între ea și fiul lui cel mic, Massimiliano Sforza, ca o modalitate de a obține ajutorul lui Henric al VII-lea în lupta împotriva francezilor. Henric a respins acest lucru deoarece Anglia trăia în pace cu Franța și nu dorea să fie implicat în războaiele italiene.

Cunoscută în tinerețea ei ca una dintre cele mai frumoase prințese din Europa,[1] Maria a fost logodită în decembrie 1507 cu Carol de Castilia, viitorul Carol Quintul, împărat romano-german. Cu toate acestea, din cauza schimbărilor intervenite în alianțele politice ale puterilor europene, căsătoria nu a mai avut loc.[2] În schimb, Cardinalul Wolsey a negociat un tratat de pace cu Franța, iar pe 9 octombrie 1514, la vârsta de 18 ani, Maria s-a căsătorit la Abbeville cu regele în vârstă de 52 de ani al Franței, Ludovic al XII-lea. Una din doamnele ei de onoare a fost Anne Boleyn.

Maria a fost descrisă de către ambasadorul venețian fiind "ca un rai—înaltă, subțire, cu ochi de culoare gri și cu o paloare extremă". Își purta părul de culoare roșie-aurie lung până la talie.[3] În ciuda celor două căsătorii anterioare, regele nu avea fiii în viață și a încercat să aibă un moștenitor; însă Ludovic a murit la 1 ianuarie 1515, la mai puțin de trei luni după ce s-a căsătorit cu Maria.

După moartea lui Ludovic, noul rege Francisc I a încercat să aranjeze o a doua căsătorie pentru frumoasa văduvă.[4]

George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, Motihari, statul Bihar, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist și reporter. El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea comuniștilor. A scris romane, eseuri și critică literară.

George Orwell este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă totalitarismul:

Ferma Animalelor (1945) și

O mie nouă sute optzeci și patru (1949).

Eric Arthur Blair s-a născut la data de 25 iunie 1903, în orașul Motihari, capitala statului Bihar din India de astăzi (fosta provincie Bengal în timpurile colonialismului britanic din India), fiind al doilea copil al lui Richard Walmesley Blair (un funcționar din administrația engleză din India - în domeniul opiului) și al soției sale, Ida Mabel Limonzin, fiica unui comerciant de ceai.

În anul 1904 s-a mutat împreună cu mama și sora lui în Anglia, studiind în perioada 1917 - 1921 la Colegiul Eton, o foarte bună universitate engleză, și publicând în diferite reviste ale colegiului. La un an după absolvire s-a angajat în cadrul Poliției Imperiale Indiene (în Birmania), perioadă pe care o va povesti în romanul Zile birmaneze (1934).

După ce a lucrat în Franța având profesii foarte diferite, s-a întors în Anglia și a deschis un magazin sătesc. Sub pseudonimul George Orwell, a scris articole pentru ziare și apoi, în prima sa carte Fluierând a pagubă prin Paris și Londra (Down and Out in Paris and London) (1933), și-a descris experiența de scriitor de stânga. Aceasta este o relatare emoționantă și mai ales comică a celor câțiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa.

A scris apoi alte trei romane, Zile birmaneze (Burmese Days, 1934), Fiica unui cleric (A Clergyman's Daughter, 1935) și Keep the Aspidistra Flying (1936).

În anul 1936 lui Orwell i s-a comandat de către Victor Gollancz un documentar asupra șomajului din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club. Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier), o proză de tip reportaj despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din Lancashire, l-a consacrat pe Orwell drept unul dintre cei mai mari reporteri și scriitori din Marea Britanie.

Ca tendințe politice, Orwell a manifestat în permanență o simpatie față de cei de centru-stânga, fără a îmbrățișa însă ideologia comunistă, pe care o și critică într-o formă cât se poate de radicală în fabula politică Ferma animalelor și în romanul O mie nouă sute optzeci și patru.

Hermann Julius Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu - d. 28 decembrie 1989, Nürnberg) a fost unul dintre părinții fondatori ai rachetei și astronauticii. Mama sa a fost fiica lui Friedrich Krasser.

Născut la Sibiu (la acea vreme Nagyszeben sau Hermannstadt), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Țiolkovski și americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinți fondatori ai științei rachetelor și astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind în mod esențial identice, deși cercetarea a avut loc în mod independent.

Încă de la vârsta copilăriei (la aproximativ 11 ani), Hermann a fost fascinat de acest subiect prin cărțile lui Jules Verne, în special De la Pământ la Lună și În jurul Lunii, pe prima mărturisind că a citind-o de nenumărate ori până ce a ajuns aproape să o știe pe dinafară. În urma influenței acestor cărți și concluziei personale că ideile prezentate de Jules Verne nu erau întru totul fanteziste, Hermann a construit primul model de rachetă încă din școala generală, pe când avea în jur de 14 ani.

Hermann Oberth a realizat că deși combustibilul rachetei se consumă, prin aceasta reducându-se masa rachetei, continuă totuși să existe un rezervor care conținea combustibilul consumat, acesta nemaifiind util din punct de vedere funcțional. Hermann a ajuns astfel, în mod independent, să inventeze conceptul de ardere în etape a combustibilului.

În 1912 Hermann Oberth a devenit student la medicină al Universității din München, participând apoi ca medic militar la Primul Război Mondial. Hermann a spus mai apoi că cea mai importantă concluzie personală, pe care a tras-o în urma experienței avute, a fost că nu va dori niciodată să profeseze ca medic. După război s-a întors la aceeași universitate, de data aceasta studiind fizica sub îndrumarea unora dintre cele mai luminate minți ale vremii în domeniu.

În 1922, lucrarea sa de doctorat despre știința rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. Lucrarea a fost totuși tipărită folosind fonduri private și a produs controverse în presă. Hermann a comentat ulterior că s-a abținut, în mod deliberat, să scrie o altă lucrare de doctorat, cu scopul declarat de a deveni un om de știință mai valoros decât cei care i-au respins-o, chiar fără a fi recunoscut de aceștia. Oberth a fost un critic al sistemului de învățământ al vremii, comparându-l cu o mașină cu farurile ațintite înapoi, lipsită de viziune de viitor. Isi sustine licenta cu aceeasi lucrare in 1923 la Universitatea din Cluj, sub conducerea profesorului Augustin Maior.[2]

În 1923, Hermann Oberth a publicat cartea Racheta în spațiul interplanetar, iar în 1929, Moduri de a călători în spațiu. În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant științific la primul film din istorie cu acțiune care se desfășura în spațiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang și a avut un succes enorm în popularizarea noii științe a rachetelor.

În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. În aceste experimente a fost asistat de studenți de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla și Wernher von Braun. La construirea primei rachete de mari dimensiuni din lume, numită A4, dar cunoscută astăzi mai degrabă sub numele V-2, s-au folosit 95 dintre invențiile și recomandările lui Hermann Oberth.

În 1938, familia Oberth s-a mutat din Sibiu. Mai întâi s-a mutat în Austria, unde a lucrat la Colegiul Tehnic din Viena, apoi în Germania, unde a lucrat la Colegiul Tehnic din Dresda, ajungând în final la Peenemünde (angajat sub numele fals Fritz Hann[3]), unde Wernher von Braun construise deja racheta V-2.

La sfârșitul războiului, Hermann Oberth lucra la complexul WASAG, de lângă Wittenberg, la rachete cu combustibil solid, pentru apărare aeriană. După terminarea războiului și-a mutat familia la Feucht, lângă Nürnberg.

În 1948, lucra în calitate de consultant independent și scriitor în Elveția. În 1950, a încheiat în Italia munca pe care o începuse la WASAG. În 1953, s-a întors la Feucht pentru a ajuta la publicarea cărții sale Omul în spațiu în care descria ideile sale legate de un reflector spațial, o stație spațială, o navă spațială electrică și costume de cosmonaut.

Între timp Wernher von Braun fondase un institut pentru explorare spațială în Statele Unite ale Americii, la Huntsville, Alabama, unde i s-a alăturat și Hermann Oberth. Aici Hermann Oberth a fost implicat într-un studiu numit Dezvoltarea tehnologiei spațiale în următorii zece ani. La sfârșitul lui 1958, Hermann Oberth, din nou in Feucht, a găsit timpul să își pună pe hârtie și să publice gândurile sale legate de posibilitățile tehnologice ale unui vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter și un avion silențios și altele. În anul 1960, a lucrat la Convair, în calitate de consultant tehnic de-a lungul dezvoltării rachetelor Atlas, în Statele Unite.

Hermann Oberth în anul 1961

Hermann Oberth s-a retras în 1962, la vârsta de 68 de ani. Criza petrolului din 1977 l-a făcut să se concentreze asupra surselor alternative de energie, aceasta ducând la concepția planului unei centrale eoliene. Principalele sale activități, după ce s-a retras, au fost însă legate de filosofie, Hermann Oberth mai scriind încă niște cărți legate de acest subiect.

Hermann Oberth s-a stins din viață la 28 decembrie 1989, la vârsta de 95 de ani, la Feucht.

Hermann Oberth s-a căsătorit în jurul vârstei de 35 de ani cu Tilli Oberth (născută Hummel), cu care a avut patru copii, dintre care un băiat a murit pe front în al Doilea Război Mondial, iar o fată a murit curând după aceea, în august 1944, într-un accident de muncă.

După moartea sa, s-a deschis la Feucht Muzeul Spațial Hermann Oberth, unde cercetările sale și rezultatele acestora sunt disponibile publicului. Societatea Hermann Oberth pe de altă parte aduce laolaltă oameni de știință, cercetători și astronauți din toată lumea pentru a-i continua opera.

Antoni Gaudí, numele la naștere, Antoni Placid Gaudí i Cornet (n. 25 iunie 1852 – d. 10 iunie 1926) a fost un arhitect catalan faimos atât pentru stilul său unic cât și pentru proiectele sale puternic individualizate.

Deși a fost catalogat alături de stilul Art Nouveau, Gaudí a creat un întreg stil original.

Antoni Placid Gaudí i Cornet, s-a născut la 25 iunie 1852 la Reus, Catalonia, dar și-a realizat studiile și operele la Barcelona, în Catalonia.

Ca tânăr arhitect, Gaudi a fost inspirat de Eugène Viollet-le-Duc, ajungând să creeze modele gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa.

El a fost susținut de către Eusebi Güell, un industriaș bogat, pentru care a creat un palat în 1889 (Palau Güell) - clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al UNESCO , împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).

În 1883 a început construcția unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família, catedrală finanțată din fonduri publice. El a continuat să lucreze la acest proiect până la moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai). Acest monument mai este și astăzi în lucru, datorită donațiilor din fonduri publice.

Copilărie

Născut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi este al cincelea și ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) și al Antòniei Cornet i Bertran (provenind și ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanță îi influențează traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuși la bătrânețe. Arhitectul susține că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra părintele său.

Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale. Această imobilitate la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simțul observației și de a descoperi, cu o mare fascinație, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspirație pentru decorațiunile tuturor operelor sale și pentru soluțiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.

Un alt aspect important al copilăriei sale, menționat de numeroși autori, este originea sa tarragoneză. Tenacitatea, caracterul puternic și dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor regiunii natale. Aceste calități i-au dat perseverența în proiectele sale atât de controversate, întrucât o mare parte a criticilor și clienților săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor lui.

Cât despre frații săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 și 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puțin după ce obținuse diploma în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa, a decedat în anul 1879, lasându-și fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viață. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viață în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa, având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.

Bibliografie: Broșura "Gaudí", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)

Educație

Din punct de vedere academic, Antoni Gaudí nu era un elev eminent, însă era un excelent desenator și multe din lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieșită din comun. Găsea cele mai potrivite soluții la problemele de arhitecutră publicate în cărți și dovedea aceeași iscusință la începutul carierei sale (obligat să muncească pentru a se întreține, dar și pentru a învăța meseria), lucrând ca ucenic la diverși arhitecți. Titlul de arhitect l-a obținut în 1878, un an important de altfel în viața sa profesională: realizează proiecte precum cel destinat Societății Cooperative "Obrera Mataronese"; devine lampadar pentru Plaça Reial din Barcelona; Manuel Vicens îi cere să proiecteze prima sa casă; îl întâlnește pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmează să-i devină protector.

În paralel, Gaudí participa la reuniuni catalane cu caracter anticlerical, deși dobândea pe zi ce trecea o mentalitate din ce în ce mai religioasă.

Bibliografie: Broșura "Gaudí", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)

Eusebi Güell i Bacigalupi

Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), bogatul industriaș care, văzând una din vitrinele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și a început astfel o relație de sinceră prietenie și admirație, care a durat până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.

Prințul Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen (germană Friedrich Eugen Ludwig, Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen[1][2]) (25 iunie 1843, Schloss Inzigkofen, Hohenzollern-Sigmaringen[1][2] – 2 decembrie 1904, Munchen, Regatul Bavaria[1][2]) a fost membru al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și general de cavalerie în armata prusacă. Frederic a fost al cincilea și cel mai mic copil al[1][2] lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției acestuia, Prințesa Josephine de Baden.[1][2]

Prințul Frederic a fost fratele mai mic al regelui Carol I al României.

În septembrie 1859, prințul în vârstă de 16 ani și-a încheiat pregătirea militară și s-a stabilit la Bonn. În toamna anului 1862 și-a început cariera militară, în armata prusacă, ca locotenent în regimentul 5 de ulani, la Düsseldorf. În 1866, a participat activ la Războiul Austro-Prusac. În primăvara anului 1870, a fost transferat la Berlin și promovat căpitan al Regimentului 1 al Gărzii de Dragoni[3]. A luat parte la războiul franco-german din 1870-71. Cercurile diplomatice s-au gândit la candidatura Prințului Frederic la tronul Spaniei văzând reticența fratele său mai mare, Prințul Leopold.[4]. Între 1861 și 1864, a făcut călătorii lungi în Austria, Italia, Elveția și Anglia. Câțiva ani mai târziu a descoperit Egiptul și Grecia.

În familie prințul era numit "Fritz" și considerat un bărbat calm și liniștit, care nu-și dorea un rol de lider.

După două proiecte matrimoniale care au eșuat, unul cu Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha[5], și celălalt cu Prințesa Louise-Marie a Belgiei, Frederic s-a căsătorit la 21 iunie 1879, la Regensburg, cu Prințesa Louise de Thurn și Taxis, primul copil al lui Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Elena de Bavaria.[1][2] Louise era nepoata de soră a împărătesei Elisabeta a Austriei. Frederic și Louise nu au avut copii.[1][2]

Frederic a fost înmormântat la 6 decembrie 1904 la Erlöserkirche în Kloster Hedingen, Sigmaringen.

Sărbători religioase

Sf. Simon Petru, martir roman, römischer Märtyrer, episcop (calendar evanghelic, anglican, catolic, ortodox)

Sf. Apostol Pavel din Tars, teolog și misionar, martir (calendar evangelic, catolic)

Sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, sărbătoare liturgică (calendar anglican, evanghelic, catolic, orthodox)

Sărbători naționale

România: Ziua Penitenciarelor

Seychelles: Ziua Independenței

Sărbători internațională

Ziua Internațională a Dunării

1861: Elizabeth Barrett Browning, poetă britanică (n. 1806)

1895: Thomas Henry Huxley, biolog și om de știință britanic (n. 1825)

1940: Paul Klee, artist plastic elvețian (n. 1879)

1987: Victor Mercea, fizician român (n. 1924)

1990: Irving Wallace, scriitor american (n. 1916)

1995: Lana Turner, actriță americană de film (n. 1921)

2000: Vittorio Gassman, actor și regizor italian de film (n. 1922)

2003: Katharine Hepburn, actriță americană (n. 1907)

1136: Petronilla I a Aragonului, regină a Aragonului (d. 1173)

1482: Maria de Aragon, regină a Portugaliei (d. 1517)

1716: Joseph Stepling, savant germano-ceh

Joseph Ressel (n. 1793)

1793: Josef Ressel, silvicultor și inventator al elicei austriac

1798: Giacomo Leopardi, poet italian (d. 1837)

1798: Willibald Alexis, scriitor german (d. 1871)

1818: Angelo Secchi, astronom italian

1819: Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor și revoluționar român (d. 1852)

1837: Petre P. Carp, politician român (d. 1919)

1873: Leo Frobenius, etnolog german

Robert Schuman (n. 1886)

1886: Robert Schuman, om de stat german - francez, ministru de externe, prim-ministru, a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European

1891: Petre Andrei, sociolog și politician român (d. 1940)

1893: Demostene Botez, poet român (d. 1973)

1900: Antoine de Saint-Exupéry, scriitor și aviator francez (d. 1944)

1911: Bernard Herrmann, dirijor și compozitor american

1921: Harry Schell, pilot de formula 1 american

1930: Oriana Fallaci, scriitor italian

1944: Gary Busey, actor american

1948: Ian Paice, baterist britanic (Deep Purple)

1954: Pavel Todoran, politician român

1958: Oana Lungescu, purtător de cuvânt al NATO

1978: Nicole Scherzinger, cântareață americană

120: O diplomă militară descoperită la Porolissum (azi, satul Moigrad din județul Sălaj) menționează pentru prima dată un guvernator al Daciei Superior, Cn. Minucius Faustinus Sex. Iulius Severus

1400: Începutul domniei lui Alexandru cel Bun în Moldova (până 1 ianuarie 1432); Alexandru cel Bun a consolidat statul pe plan extern și intern, a aplanat conflictul cu Patriarhia din Constantinopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401), a înființat episcopiile din Roman și Rădăuți și a clădit mânăstirile Moldovița și Bistrița

1521: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Johannes Benkner, judele Brașovului; scrisoarea , datată 29 iunie 1521, reprezintă primul text redactat în limba română, cu caractere slavone care s-a păstrat

1613: Teatrul londonez „Globe" arde în timpul unei reprezentații cu piesa lui Shakespeare Henry al VIII-lea

1713: Petru I al Rusiei vizitează Moldova și face cunoștință cu domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir

1880: Franța anexează Tahiti

1866: Parlamentul României adoptă prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate a acelor timpuri.

1941: Al doilea război mondial: Se sfârșește acțiunea trupelor sovietice de măcelărire a prizonierilor în celulele lor sau prin marșuri ale morții, acțiune inițiată în ajunul invaziei naziste în URSS, la 22 iunie. Aproximativ 12.000 persoane (majoritatea polonezi, ucrainieni și evrei) au fost uciși.

1986: Argentina câștigă Campionatul Mondial de Fotbal

1995: Navele spațiale Atlantis (SUA) și Mir (Rusia) s-au unit, formând astfel cel mai mare satelit artificial care a orbitat vreodată în jurul Pământului

Aflarea moaștelor Sf. Mucenici, doctori fără de arginți, Chir și Ioan (calendar ortodox)

Sf. Mc. Papia (calendar ortodox)

Sf. Irineu, episcop martir (calendar evanghelic, anglican, romano-catolic)

548: Teodora, împărăteasă bizantină, soția împăratului Iustinian I (n. 500)

683: Papa Leon al II-lea (n. 611)

767: Papa Paul I (n. 700)

928: Ludovic cel Orb, împărat carolingian (n. 880)

1385: Andronic al IV-lea Paleologul, împărat bizantin (n. 1348)

1598: Abraham Ortelius, cartograf și geograf flamand (n. 1527)

1757: Sofia Dorothea de Hanovra, regină a Prusiei, fiica lui George I al Marii Britanii (n. 1687)

1813: Gerhard von Scharnhorst, general prusac și Ministrul de Război al Prusiei (n. 1755)

1836: James Madison, academician și politician american, al patrulea Președinte al Statelor Unite ale Americii (n. 1751)

1873: Andrei Șaguna, mitropolit al Transilvaniei (n. 1809)

1881: Jules Armand Dufaure, politician francez, al 33-lea Prim-ministru al Franței (n. 1798)

1914: Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei (asasinat) (n. 1863)

1916: Ștefan Luchian, pictor român (n. 1868)

1918: Albert Henry Munsell, pictor american (n. 1858)

1922: Velimir Hlebnikov, poet și dramaturg rus (n. 1885)

1957: Alfred Döblin, scriitor german (n. 1878)

1980: José Iturbi, pianist și dirijor spaniol (n. 1895)

1992: Mihail Tal, jucător leton de șah (n. 1936)

2011: Angélico Vieira, actor și cântăreț portughez (n. 1982)

1476: Papa Paul al IV-lea (d. 1559)

1491: Henric al VIII-lea, rege al Angliei (d. 1547)

1577: Peter Paul Rubens, pictor flamand (d. 1640)

1712: Jean-Jacques Rousseau, filosof, scriitor francez de origine elvețiană (d. 1778)

1831: Joseph Joachim, violinist austriac (d.1907)

1867: Luigi Pirandello, dramaturg, prozator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1936)

1889: Abbas el-Akkad, scriitor egiptean (d. 1964)

1906: Maria Goeppert-Mayer, fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1972)

1912: Sergiu Celibidache, dirijor român stabilit în Franța, membru de onoare al Academiei Române (d. 1996)

1912: Elisabeta Rizea, eroina a luptei anticomuniste din Romania (d. 2003)

1928: Paul Urmuzescu, compozitor și regizor român

1943: Klaus von Klitzing, fizician german, laureat al Premiului Nobel

1951: Virgil Mihaiu, poet român

1962: Anișoara Cușmir-Stanciu, atletă română

1973: Kjetil-Vidar Haraldstad, baterist norvegian

1987: Bogdan Stancu, fotbalist român

1994: Prințul Hussein bin Al Abdullah, prinț moștenitor al Iordaniei

1243: Inocențiu al IV-lea devine papă

1358: Primul privilegiu comercial cunoscut acordat negustorilor brașoveni pentru Țara Românească; se confirmă existența unui drum comercial ce pornea din Transilvania pe Valea Prahovei și pe Valea Buzăului spre Dunăre, cunoscut, mai târziu, sub numele de „drumul Brăilei”

1491: Eduard al IV-lea este încoronat Regele Angliei

1519: Carol al V-lea este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman

1581: A ieșit de sub tipar „Evanghelia cu învățătură" sau „Cazania", ultima și cea mai de seamă carte tipărită de diaconul Coresi

1635: Guadelupa devine colonie franceză

1651: Începe bătălia de la Beresteczko dintre Polonia și Ucraina, cea mai mare bătălie din secolul al XVII-lea

1709: Petru cel Mare îl învinge pe Carol al XII-lea al Suediei în Bătălia de la Poltava

1838: Încoronarea reginei Victoria a Marii Britanii

1846: Adolphe Sax patentează saxofonul

1883: Mihai Eminescu este arestat la Baia MitrașECILAchi și internat la spitalul doctorului Alexandru A. Suțu

1914: Atentatul de la Sarajevo: Franz Ferdinand, moștenitorul coroanei Austro-Ungariei, a fost asasinat împreună cu soția sa, eveniment care a declanșat Primul Război Mondial.

1918: Al Doilea Război Mondial: Semnatea Tratatului de la Versailles între învingătorii Primului Război Mondial și Germania.

1919: A fost semnat Tratatul de la Versailles, act ce a dus la încheierea Primului Război Mondial

1926: Se înființează marca Mercedes-Benz prin fuziunea companiilor lui Gottlieb Daimler și Karl Benz

1940: Al Doilea Război Mondial: România cedează Uniunii Sovietice Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța,după ce României URSS îi pune ultimatum.[1]

1941: Al doilea Război Mondial: Sovieticii opresc execuțiile în masă de la închisoarea Brygidki, Lwów (Polonia). Ele au început la 22 iunie. Dintre cei 13.000 de prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruțați. 3 mii dintre prizonieri ucrainieni

1948: Iugoslavia este exclusă din blocul comunist

1967: Israelul anexează Ierusalimul de est

1982: Vizita în România a lui Richard Nixon, fost președinte al SUA

1991: S-a deschis, la București, Casa Americii Latine

1992: Este adoptată Constituția Estoniei

1993: Andrei Șerban, director al Teatrului Național București, își prezintă demisia din această funcție, unul dintre motivele acestei decizii fiind indiferența factorilor de decizie față de cultură

2001: Slobodan Milošević, președinte al Serbiei între 1989-1997, este deferit Tribunalului de la Haga, sub acuzația de crime împotriva omeniei.

Sf. Cuv. Samson, primitorul de străini (calendar ortodox)

Sf. Mironosiță Ioana (calendar ortodox)

Sf. Chiril din Alexandria, episcop, învățător al Bisericii (calendar romano-catolic)

Ziua Mondială a Pescuitului

Djibouti: Ziua Națională a Republicii

1574: Giorgio Vasari, pictor, architect și istoric de artă italian (n. 1511)

1793: Johann August Ephraim Goeze, zoolog german (n. 1731)

1829: James Smithson, fondatorul „Institutului Smithsonian” (n. 1765)

1831: Sophie Germain, matematiciană franceză (n. 1776)

1844: Joseph Smith, Jr., fondatorul mormonismului (n. 1805)

1953: Ioan Suciu, primul episcop român unit arestat de autoritățile comuniste (n. 1907)

1976: Ion Dumitrescu, istoric literar român (n. 1914)

1992: Corneliu Sturzu, poet și eseist român (n. 1935)

2016: Bud Spencer, actor și fost înotător olimpic italian (n. 1929)

2016: Alvin Toffler, scriitor și futurolog american (n. 1928)

1462: Regele Ludovic al XII-lea al Franței (d. 1515)

1550: Regele Carol al IX-lea al Franței (d. 1574)

1840: Samson Bodnărescu, poet român (d. 1902)

1877: Charles Glover Barkla, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (d. 1944)

1921: Temistocle Popa, compozitor român (d. 2013)

1926: Nicolae Simionescu, medic român (d. 1995)

1931: Martinus J. G. Veltman, fizician olandez, laureat al Premiului Nobel

1936: Cristian Petru Bălan, prozator, poet și dramaturg român

1936: Sergiu Dan Pavel, critic și istoric literar, eseist și traducător român

1941: Krzysztof Kieslowski, regizor polonez (d. 1996)

1948: Ion Cărmăzan, regizor, scenarist și scriitor român

1951: Corneliu Ion, trăgător român de tir

1709: Țarul Petru cel Mare îl învinge pe Carol al XII-lea al Suediei în bătălia de la Poltava

1844: Joseph Smith, fondatorul și primul profet al Mormonismuliu, este asasinat în Carthage, Illinois, în timpul campaniei electorale pentru a devenit candidat la președinție din Statele Unite.

1913: România declară război Bulgariei, intrând în al doilea război balcanic, alături de Grecia, Serbia, Muntenegru și Turcia

1943: A fost inaugurat, în Cișmigiu, ansamblul de statui „Rondul Roman", reprezentând busturile unor scriitori de seamă ai literaturii române

1950: Președintele american Harry S. Truman a ordonat forțelor militare aeriene să intervină în războiul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud

1954: Prima centrală nucleară a fost inaugurată la Obninsk, în apropiere de Moscova, Uniunea Sovietică

1967: Primul ATM (bancomat) din lume e instalat în Enfield, Londra

1968: La Praga are loc „manifestul celor 2.000 de cuvinte", redactat de un grup de intelectuali, care cer instituirea unui regim liberal

1977: Djibouti devine independentă de Franța

1989: În mod simbolic, miniștrii de externe al Austriei, Alois Mock și Ungariei, Gyula Horn taie la Sopron, între țările lor gardul de frontieră.

1991: Slovenia, care își declarase independența cu două zile în urmă, este invadată de trupele iugoslave

2007: Tony Blair, prim-ministru al Regatului Unit, se retrage după zece ani din funcție. Succesorul lui devine Gordon Brown.

Europa este, convențional, unul dintre cele șapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei, Europa este separată de Asia de Munții Ural, râul Ural și Marea Caspică la est, și de Munții Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră și la căile ei de legătură spre Marea Mediterană. Totuși, granițele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferențele de ordin cultural și politic sau cele de ordin fizico-geografic. Andreas Kaplan a definit Europa ca oferind „un maxim de diversitate culturală într-o distanță geografică minimă”.[1]

Ca suprafață, Europa este penultimul continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătrați sau 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră. Din cele 50 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafață, cât și ca populație), în timp ce Vaticanul este cel mai mic. Ca populație, Europa este al treilea continent după Asia și Africa, având 731 de milioane de locuitori, adică 11% din populația lumii;[2] totuși, potrivit estimărilor Organizației Națiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.

Europa, în special Grecia Antică, este locul de naștere al culturii vestice.[3] Națiunile europene au jucat, începând din secolul al XVI-lea încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, precum și porțiuni întinse din Asia. În 1900, populația Europei reprezenta 25% din populația lumii.[4] Schimbările demografice și cele două războaie mondiale au condus la declinul dominației europene în politica mondială, la mijlocul secolului al XX-lea, pe măsură ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își sporeau influența. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de-a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea de vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei și a Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându-și granițele spre est, după dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991.

Feminismul este o doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor sale. Doctrina nu trebuie confundată cu simpla revendicare a unor drepturi.

Primele structurări ale mișcărilor feministe apar în suita ideilor Revoluției franceze. Textele feministe fondatoare reiau principiile iluministe ale dreptului natural și ale egalității în drepturi și libertăți. Scriitoarea revoluționară Olympe de Gouges, inspirată de Declarația drepturilor omului, proclamă în Déclaration des droits de la femme et de la citoyenne (1791) principiile umaniste ale emancipării femeii, afirmînd egalitatea ei juridică; în Anglia, scriitoarea Mary Wollstonecraft publică o Vindication of the Rights of Woman (1792). Mai târziu, saint-simonieni, fourieriști, socialiști sau mișcări cooperatiste aveau să reia aceste principii, structurându-le doar într-un soi de codicile de gen la textele lor doctrinare (Flora Tristan, Pauline Roland etc.). Teoretic, ideile sunt precizate, însă evoluția militantistă a mișcării este una anevoioasă și complicată.

Organizarea concretă și afirmarea socială încep cu adevărat odată cu mișcarea numită "a sufragetelor", structură militantă activă în Statele Unite și în Anglia care-și propune denunțarea formelor de sclavie socială și obținerea unor schimbări juridice concrete. Dreptul femeilor de a vota (acordat pentru prima dată în lume în Noua Zeelandă în anul 1893) este statuat în 1918 în Anglia, și în 1920 în Statele Unite ; vor urma revendicări specifice, vizând drepturi salariale, civice ș.a.m.d.

Volumul Simonei de Beauvoir Al doilea sex (Le Deuxième sexe, 1949) este prima încercare de structurare teoretică exhaustivă a tematicii feministe. Cartea, o riguroasă analiză istorică, antropo-sociologică și tipologică a condițiilor sociale și psihologice de inferioritate la care femeia este constrânsă, provoacă încă de la apariție un interes imens și este considerată până astăzi textul fondator al feminismului contemporan.

Subliniind minoratul la care structurile patriarhale au condamnat femeia, Simone de Beauvoir analizează deopotrivă tipologiile malformate rezultate din complicitatea implicită cu modelul tutelar: "tânăra fată", "mama", "narcisista", "prostituata", "îndrăgostita", "femeia mistică" etc. Este, până astăzi, una dintre mizele cele mai puternice și mai ambițioase ale cărții: autoarea evită capcana unei simple poziționări trans-sociale revendicative și diferențialiste a femeii, vizând în permanență o emancipare transcendentă a sa, căutarea libertății proprii, a unei construcții autonome de sine întemeiată pe libertatea umană. "Femeile nu trec niciodată mai departe de pretext", ele "fac inventarul lumii fără a încerca să-i descopere sensul", subliniază ea în finalul cărții, pentru a distinge adevărata miză transcendentă a luptei, înscrisă în contextul devenirii generale a subiectului.