Tranziţia genului Adventure s-a încheiat. De la moartea trâmbiţată până la ani de nesiguranţă şi resuscitarea controlului point-and-click, am ajuns la o anume normalitate, la o prezenţă destul de clară printre atâtea producţii ce suscită mai violent simţurile. Daedalic Entertainment (Deponia, The Whispered World) s-au impus, încet dar concret, ca purtători de stindard şi merg pe o formulă prea sigură, din păcate, şi in The Night of the Rabbit.
Jeremiah „Jerry” Hazelnut este un băieţel de 12 ani care se bucură de ultimele zile din vacanţa de vară. Locuieşte, împreună cu mama lui, într-o casuţă modestă, dar idilică, de la (deocamdată) marginea unui oraş în continuă expansiune. O căsuță scoasă la propriu din cele mai tipice basme, dar justificată fără regrete prin frumuseţea extraordinară.
[singlepic id=149559 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149558 w=240 h=180 float=center]
Este o dimineaţă superbă şi Jerry îşi începe ziua printr-un tutorial program-de-înviorare difuzat la radio: DJ-ul ne învaţă că putem interacţiona cu obiectele printr-un simplu click şi că putem oricând încheia sesiunea cu ajutorul X-ului imens din dreapta-sus. Comoditate sau nu, apreciez faptul că nu e nevoie de selectarea unei acţiuni specifice pentru fiecare obiect în parte şi că Jerry va face mereu ceea ce trebuie, fie că e vorba de observare (descriere), folosire sau combinarea unor obiecte.
Un lucru la care m-am gândit non-stop în minutele de introducere şi care mi-a produs o anumită neliniște a fost lipsa unui sistem care să indice toate obiectele de pe ecran cu care se poate interacţiona. La fel de adevărat e și faptul că de-a lungul dezvoltării genului am fost răsfăţaţi cu din ce în ce mai multe sisteme de ajutorare şi că unele dintre ele merg uneori foarte departe, ca atunci când sunt dezvăluite din ce în ce mai explicit etapele rezolvării unui puzzle.
Dar meta-jocul interfeţei continuă şi aici foarte elegant când Jerry primeşte o monedă magică ce scoate în evidenţă punctele de interes şi prin care, în cateva quest-uri, va putea vedea creaturi invizile ce-i sabotează progresul.
[singlepic id=149557 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149556 w=240 h=180 float=center]
Interesant este faptul că jocul te lasă iniţial singur în faţa provocărilor şi că sistemele menţionate sunt introduse treptat, ca o critică timidă la adresa răsfăţului şi a uşoarei lipse de răbdare ce pare să fi devenit o normă, mai ales în cazul unui gen care abia a reuşit uneori să respire într-o industrie aparent din ce în ce mai agitată.
Mai mult, presupusul sistem de indicii este atât de sec şi inutil încât nu pare mai mult decât o idee secundară în economia jocului. Nu speram neapărat la trepte de indicaţii pentru fiecare puzzle în parte, dar câteva descrieri ale următoarelor etape principale ale poveştii nu fac în niciun caz un sistem adevărat de hint-uri.
Dacă şi asta e totuşi o parte a criticii jocului faţă de sisteme similare din alte producţii, implementarea de aici îl face mai mult o piedică, pentru că dă impresia unui sistem de ghidaj când nu este nimic mai mult decât o repetare a unor obiective iniţiate de alte personaje.
[singlepic id=149555 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149554 w=240 h=180 float=center]
Cum ceea ce mai lipsea este o formă de fast-travel, jocul nu introduce aşa ceva decât dupa câteva ore, prin intermediul unui broscoi poştaş căruia trebuie să-i scoţi bicicleta din gheaţă.
Păcat că după ore de explorat şi rezolvat enigme, sistemul în cauză este uimitor de ineficient, deoarece activarea lui presupune deschiderea inventarului, alegerea unui obiect care trebuie folosit pe altele din mediu, animaţia de mers a lui Jerry către ele dacă e suficient de departe şi, în sfârşit, deschiderea hărţii şi alegerea destinaţiei.
Din fericire, toate astea pot fi evitate dacă se face pur şi simplu dublu-click pe zonele de ieşire din ecranul prezent, activitate ce te aduce de multe ori mult mai rapid la destinaţie decât corvoada descrisă anterior.
Concluzia e destul de clară în cazul interfeţei: moneda magică este absolut esenţială, pixel-hunting-ul nefiind în general un motiv de bucurie, pe când celelalte două sisteme – cel de hint-uri şi cel de fast-travel – rămân leneşe şi inutile. Lor li se alătură din păcate şi jurnalul, o amestecatură de obiective curente şi finalizate care par aruncate unul după altul fără o logică foarte clară (şi care nici nu apar de fiecare dată când jurnalul semnalizează asta).
[singlepic id=149553 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149552 w=240 h=180 float=center]
Din fericire, activitatea propriu-zisă de explorat, elucidat enigme şi, în ultimă instanţă, dat cât mai multe click-uri, nu are deloc de suferit din cauza ineficienţei acestor implementări, dar jocul e faultat constant din cauza ambiguităţii poveştii, a ritmului şi a faptului că se pierde uneori (mai ales la final) fără o direcţie clară a liniilor narative începute.
Jerry este iniţiat în călătoria lui de un iepure cu ochi roșii, pătrunzatori, pe numele lui Marchizul de Hoto, ce are rolul de învăţător principal pe lângă un alt magician cu care face cunoştinţă ceva mai târziu.
Marchizul îl va duce pe Jerry în Mousewood, un orăşel feeric locuit de diverse animăluţe, ce compune şi cel mai mare spaţiu de desfăşurare al jocului şi care demonstrează fără nicio reţinere libertatea şi munca de care s-a bucurat dezvoltarea vizuală. Dacă ar fi nevoie de un singur argument pentru a explora The Night of the Rabbit, acesta se găşeste cu prisosinţă în bogăţia peisajelor şi a detaliului vizual, direcţia artistică mergând direct către peisaje viu colorate ce amintesc de orice colecţie de basme clasice.
[singlepic id=149551 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149550 w=240 h=180 float=center]
Totul merge ca pe roate iniţial, orăşelul e uneori ameninţat de corbi, dar apărăt fără încetare de gărzile șoricei, iar Jerry are de îndeplinit sarcini ce-i pregătesc petrecerea de “absolvire”.
Treptat, îşi fac apariţia nişte şopârle mascate ce se declară a fi soluţia pentru problemele oraşului şi jocul începe uşor o critică împotriva consumerismului şi a urbanizării scăpate de sub control – Mousewood este ameninţat de Muntele Cenuşiu, un amalgam de clădiri şi gunoi ce încep să împresoare pădurea – dar nu ştie foarte bine unde anume ar trebui încheiată problema şi, fără nicio concluzie clară până la final, rămânem cu un indiciu că o continuare s-ar afla în planuri.
Ca antagonist la fel de important pare să fie şi un anume Zaroff, un magician cu intenţii aparent malefice a cărui prezenţă creşte câte puţin pe parcurs, dar cu o origine şi justificare trântite pe nepusă masă abia în prea lunga secvenţă animată de final (unde mai aflăm câte ceva şi despre Marchiz), un alt semn că iţele narative nu s-au legat foarte bine între ele.
Pe de altă parte, aventura ar trebui să fie pentru Jerry cel puţin o formă de călătorie iniţiatică, dar maturizarea lui (nu că ar avea neapărat nevoie) nu e atât de evidentă, dincolo de un final previzibil și de dulcegăriile moralizatoare livrate de diverse personaje.
[singlepic id=149549 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149548 w=240 h=180 float=center]
Cea mai mare parte a aventurii, desfăşurată în Mousewood, e totuşi ferită de inconsistenţele dintre parcurs şi final. Când spun asta nu cer o simplă justificare din categoria “doar aventura contează, concluzia mai puţin”, pentru că modul în care jocul se prezintă până atunci este în general minunat.
Când Marchizul îi spune lui Jerry că “orice este posibil într-o zi din vacanţa de vară” şi asişti la frumuseţea şi grija cu care a fost desenat totul (exceptând uneori animaţiile) e greu să nu-l crezi pe cuvânt şi să nu vrei să te lasi prizonier dimensiunii pe care tocmai a deschis-o.
Puzzle-urile nu vin cu mențiuni speciale. Avem de-a face cu o lume de poveste, dar înţesată de o logică de bun-simţ, cogniscibilă în mare, astfel că enigmele şi combinaţiile de obiecte necesare lor sunt în general inteligibile, cu excepţii de rigoare pe care nici un Adventure nu reuşeşte să le evite.
[singlepic id=149547 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149546 w=240 h=180 float=center]
Neplăceri sunt cauzate mai mult de design-ul nefinisat: un spiriduş care fuge de tine (şi care trebuie prins într-un anume loc cu un anume obiect) te va opri la nesfârşit în aceleaşi trei ecrane, cu aceleaşi replici până reuşeşti să pui capăt terorii.
În altul, jocul dă impresia că ştie să facă ce aştept dintotdeauna de la Adventure-uri: soluţii multiple pentru acelaşi puzzle. Două recipiente ce trebuie umplute cu lapte şi sirop pot fi aparent schimbate între ele, până când eşti anunţat că de fapt unul nu e potrivit pentru unul dintre lichide.
Un singur puzzle mi-a rămas în minte ca oferind ceva mai multă libertate: o linguriţă care poate fi spalată la orice chiuvetă disponibilă. Atât. Nu spun că un adventure ar trebui să fie şi un RPG când cer soluţii multiple, dar genul ar câştiga ceva mai multă relaxare şi notorietate cu astfel de eforturi.
De menţionat este şi faptul că jocul face un obicei din zonele închise, din care nu se mai poate ieşi până nu se dă de capătul problemelor. Și cum nu există posibilitatea de a rămâne permanent blocat, design-ul de acest tip introduce necesare momente de respiro.
[singlepic id=149545 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149544 w=240 h=180 float=center]
Elemente suplimentare pentru soluţionări sunt patru vrăji obţinute treptat, unele mai folositoare, altele mai puţin. Având în vedere că avem de-a face cu o structură închisă, unde funcţiile obiectelor sunt fixe, vrăjile vin şi ele cu aplicaţii foarte clare. Numai una are utilizări secundare care ar putea detalia lumea de basm, pentru că permite ascultarea secretelor unor statui care împânzesc Mousewood (activitate ce nu aduce nicio revelaţie), iar celelalte abia dacă sunt folosite de trei-patru ori până la final.
Cu adevărat relevantă pentru varietatea peisajelor și a puzzle-urilor este o carte ce îi permite lui Jerry să treacă imediat de la zi la noapte şi invers. Deși poate să dureze un timp până realizezi că unele personaje vor trebui de-acum căutate și în alte locații în timpul nopții – născând astfel noi enigme și oferind o perspectivă nocturnă asupra Mousewood – cartea este singurul element separat de simplele obiecte care îmbogățește cu adevărat jocul.
Mai multe detalii suplimentare se găsesc în poveştile audio ce pot fi colectate prin Mousewood şi a căror ascultare nu este obligatorie. În schimb, resurse inutile au fost cheltuite pe un set superb de cărţi de joc, ce oferă acces la un minigame simplist în care trebuie să faci perechi de câte patru cărţi. Chiar dacă are un design excelent, setul nu este necesar pentru niciun puzzle şi singurul lui scop rămâne trasul de timp atunci când intervine plictiseala.
[singlepic id=149543 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149542 w=240 h=180 float=center]
Păcatul capital rămâne totuşi moştenirea de Adventure al anilor ’90, care şi aici este respectată aproape obsesiv. Tehnologia l-a ajutat să meargă în faţă în singurul mod în care genul, în forma pe care o acceptăm acum ca fiind clasică, mai poate să o facă: grafic, iar cel puţin din punct de vedere sonor, totul este cam acolo unde ar trebui să fie.
Coloana sonoră vine cu acorduri calme de folk ce amintesc imediat de muzica din Braid, iar vocile, în afara pauzelor deranjante cauzate de înregistrare separată, sunt perfecte, cu o menţiune specială pentru spiriduşul menţionat ceva mai înainte.
[singlepic id=149541 w=240 h=180 float=center] [singlepic id=149540 w=240 h=180 float=center]
The Night of the Rabbit ar putea părea adresat direct copiilor şi n-aș acuza pe nimeni dacă ar crede asta după cât de dulce şi inocent pare totul la început. Dar tonul întunecat ce se stabileşte constant îl detaşează de acest aspect, aşa că jocul mai primeşte şi aici un semn de întrebare, fiindcă poate părea indecis cu privire la publicul căruia îi este destinat.
Dar cu răbdarea necesară genului şi o deschidere copilărească pentru relaxare şi mister, m-a ţinut lângă el până la finalul parţial dezamăgitor. În rest, pentru lumea din The Night of the Rabbit este nevoie exact de atitudinea pe care o are şi Jerry: aceea care spune că orice este posibil într-o zi din vacanţa de vară.
Read more: http://computergames.ro/review/the-night-of-the-rabbit-review/#ixzz5BlymXjaO
