Posts by devault.

 AnimaleFoto: Uimitor Cum Se Transforma Acest Husky Intr-un Adevarat Artist In Doar 3 Ore, Redecorand Toata Casa Dragos  No Comments  ARTICOLUL PRECEDENT ARTICOLUL URMATOR 

30

SHARES

Share pe FacebookTwitterSubscribe

Cine a spus ca design-ul de interior nu este pentru caini? Un caine din rasa Husky a decis sa demonstreze contrariul de indata ce stapanii lui au plecat la un film. Doar in 3 ore, artistul in devenire, a transformat apartamentul intr-o adevarata opera de arta.

Acesta si-a colorat labutele cu cerneala si a transformat podeaua in ceva de vis. Artistul si-a lasat chiar si semnatura pe pat pentru a demonstra ca autenticitatea operei. Chiar daca design-ul facut de acesta va trebui sa fie curatat de cei doi stapani, speram totusi ca oamenii de acasa sa ii recunoasca acestuia meritele.

Te invit sa vezi incredibila opera de arta in imaginile de mai jos!

Asa cum stim, traim intr-o societate unde tatii sunt similari cu mamele din punctul de vedere al grijii pe care il au fata de copiii lor. Prin urmare exista o legatura speciala intre tati si fiice. Pentru a ilustra acest lucru, Snezhana Soosh, o tanara pictorita, a desenat niste picturi foarte frumoase. Acest imagini ne demonstreaza ca puterea tatilor de fete consta in faptul ca sunt foarte buni, grijulii si gentili.

Fiecare imagine iti va aduce diferite emotii. Lasa-ti inima sa fie captivata in timp ce te uiti la acest imagini foarte dragute care te vor face sa iti iubesti tatal si mai mult.

Tatii sunt acolo sa isi proteje copiii de oricine – fie ca vorbim de alti copiii rai de la scoala sau de monstrul de sub pat

Pisicile sunt extraordinare. Ele ne inveselesc , ne surprind , ne calmeaza si ne umplu viata de rasete. De asta noi cei de la Stiri Virale am decis ca merita admiratia noastra si le-am creat acest articol in 2017.

Aici veti gasi 30 de poze de care pisicile pot fi cu adevarat mandre. Sa dam drumul la artificii in cinstea lor!

Am pregatit pentru voi in 2017, 15 poze cu caini si oameni care ne fac sa ne gandim la o gramada de lucruri.

Atunci când un câine se atașează de un om, loialitatea lor nu mai poate fi ruptă de nimic și vor rămâne cu stăpânii lor până când moartea îi va despărți.

Spre deosebire de noi, câinii nu judecă oamenii după anumite aspecte financiare.

Acest post este pentru câinii și oamenii fără adăpost care sunt de nedespărțit indiferent de condițiile în care trăiesc.

Câinii le oferă mult ajutor oamenilor străzii.

Le oferă multă iubire atunci când societatea le întoarce spatele și totodată îi protejează și de alți oameni răuvoitori. Surprinzător mulți oameni ai străzii preferă să nu mânânce ei decât să le fie foame câinilor lor.

În istoria de peste cinci sute de ani a tiparului, mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un punct de cotitură: apariţia pe piaţa cărţii a unui fenomen aparte, bestsellerul, care a schimbat din temelii tendinţele producţiei editoriale, criteriile de evaluare şi mentalitatea publicului. Frédéric Rouvillois reface istoria pasionantă a acestor cărţi cu destin neobişnuit, începând cu Coliba unchiului Tom (1853), trecând prin romane precum Pe aripile vântului sau seriile de romane poliţiste având eroi precum Hercule Poirot sau James Bond şi sfârşind cu romane apărute în zilele noastre, seria Harry Potter, Codul lui Da Vinci sau Alchimistul. Autorul subliniază rolul crucial al presei scrise şi apoi audio-vizuale (inclusiv în manipularea publicului), rolul adaptărilor pentru marele şi micul ecran, precum şi al metamorfozelor suferite de publicul cititor însuşi, bombardat cu o literatură facilă, scrisă după reţetele sigure ale succesului imediat. Fenomenul bestseller rămâne o problemă deschisă, spune Rouvillois în concluzia cărţii sale: „sucesul literar scapă explicaţiei raţionale, e tehnic irepetabil şi în esenţă rămâne imprevizibil“. Text preluat de pe humanitas.ro

Daca sunteti interesati de istoria cartilor, aceasta carte va ofera o introducere placuta in acest domeniu. Fenomenul de industrializare a cartii ne este dezvaluit atat din perspectiva autorilor, cat si a editorilor. Cum se scrie un bestseller? Cat de mult ar fi dispus un autor sau un editor sa riste pentru a obtine un bestseller? Oare chiar exista bestsellere sau e doar o inselatorie bazata pe numere? Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par, mai ales atunci cand e vorba de numere. Odata cu aparitia mijloacelor tehnice de producere a unei carti in zeci de mii de exemplare, ne confruntam cu o definitie a bestsellerului aflata intr-o continua schimbare. Bestsellerul de azi, nu mai este bestsellerul de maine, o carte necunoscuta scrisa acum 50 de ani, devine bestsellerul de saptamana viitoare. Oare mai mult, inseamna mai bun? De ce este J. K. Rowling mai bogata decat regina Angliei, si cum a reusit sa vanda in 2 zile 2 milioane de volume? Industria cartii trece printr-o transformare majora datorata Internetului si televiziunii, iar acest amestec de tehnologie a dus la rezultate uimitoare. De exemplu, orice carte prezentata de Oprah in clubul ei de lectura devenea instant bestseller. Cartea lui L. Ron Hubbard, parintele-ticnit al scientologiei, Battlefield Earth, a fost multa vreme bestseller, dar chiar avem de-a face cu un bestseller daca scientologii sunt fortati sa cumpere cat mai multe volume din scrierile liderului lor? Multe carti devin bestseller doar din cauza scandalului din jurul lor: Versetele Satanice au devenit bestseller din cauza cenzurii. Alte carti sunt bestseller deoarece arata „inteligent” pe raft: Scurta Istorie a Timpului, o carte foarte populara printre cei cu doctorate in fizica, dar complet opaca cititorului de rand care insista sa o cumpere. Asa ca va intreb: ce este un bestseller?

Foarte putina lume cunoaste acest film-cult din repertoriul regizorului Peter Jackson. Putine cuvinte ar putea descrie aceasta extravaganta vizuala, Dead Alive e un film nebunesc, visceral, brutal, sangeros, amuzant si dulce. E un film foarte important pentru genul din care face parte, si care a mutat stacheta foarte sus pentru filmele ce l-au urmat.

Multa lume cand aude numele lui Peter Jackson se gandeste la trilogia Lord of the Rings si King Kong (2005), eu ma gandesc la Dead Alive, Meet the Feebles si Bad Taste. Acestea sunt primele filme ale lui Peter Jackson, facute cu bani putini si cu amatori. Daca sunteti amator de horror si gore, Dead Alive e filmul perfect pentru o seara de weekend. Un film facut intr-un stil care este mort de multa vreme pentru cinematografia moderna. Dead Alive datoreaza multe scene filmului Evil Dead 2: Dead By Dawn, in special pe partea de gore. Situatiile prin care trec personajele din film sunt amuzant de sangeroase, filmul e o comedie neagra ca noaptea cu o doza de nebunie Tex Avery si sute de litri de lichid rosu. Nu va descurajati din cauza calitatii prezentarii video, filmul este disponibil in HD.

Exista probabil sute de triburi care nu au avut niciun contact cu lumea civilizata. Antropologii folosesc expresia “triburi necontactate” pentru a desemna acele grupuri care traiesc izolate, fara legaturi cu lumea moderna. Unele refuza sistematic un astfel de contact. Acestia stiu ca lumea e mai mare decat bucatica lor de jungla, insa pe cei din exterior ii considera dusmani. Si pe de-o parte, au dreptate, chiar fara sa stie de ce. Experienta ultimelor secole arata ca adesea la stabilirea contactului, triburile au avut mult de suferit. Uneori contactul duce la disparitia totala a tribului in numai cativa ani, prin transmiterea unor boli fatale pentru ei, sau alteori printr-o schimbare radicala si ireversibila a culturii sau pierderea unor traditii pastrate de mii de ani. Aceste transformari se petrec pe durata a catorva zeci de ani si sunt schimbari definitive.

Cate triburi izolate mai exista astazi?

Nu se stie cu siguranta cate triburi necontactate exista in lume. Rebecca Spooner, de la organizatia “Survival International” sustine ca sunt cel putin 100 de triburi, majoritatea in Amazonia si Noua Guinee. Guvernul din Brazilia a survolat Amazonia si a identificat 77 de grupuri.

Exista cel putin 15 triburi in Peru, cateva zeci in partea Indoneziana a insulei Noua Guinee si doua triburi in insulele Andaman, in Oceanul Indian. Este posibil sa existe alte zeci de grupuri in Africa centrala si Malaezia.

Contactul cu lumea exterioara

Majoritatea grupurilor au avut un contact cu lumea exterioara, cel putin indirect. Triburile au avut intodeauna contact cu bastinasii, care la randul lor, au avut contact cu lumea exterioara. Multe triburi din Amazonia aleg sa evite contactul cu strainii pentru ca au avut intalniri neplacute in trecut. Tribul Mashco-Piro, de exemplu, si-au abandonat culturile si pamantul si au fugit in padure.

Potrivit lui Glenn Shepard, un etnolog la Muzeul Emilio Goeldi din Belem, Brazilia, spune ca “la inceputul secolului al XX-lea, multe companii producatoare de cauciuc au masacrat numeroase triburi”. Din acest motiv, unii cercetatori se refera la aceste triburi ca fiind cazuri de “izolare voluntara” si nu sunt clasificate ca si triburi necontactate.

Cele mai recente incursiuni, in special facute de mineri, lucratori petrolieri si taietori de lemne, au intarit xenofobia triburilor. In 1995, teritoriul pe care traia populatia Huaorani din estul Peru, a fost incercuit de campuri petrolifere, ceea ce a sporit sansele unor intalniri intre petrolisti si membrii tribului.

In Peru, legile interzic persoanelor sa initieze contactul cu grupurile izolate. Autoritatile au instituit, de asemenea, zone protejate in care aceste triburi sa poata trai in liniste. Cu toate acestea, legislatia are lacune si permite companiilor miniere si petroliere sa isi desfasoare activitatea si in astfel de regiuni.

In 1 iulie 2014, guvernul brazilian a postat un comunicat de presa pe site-ul sau web. Doua zile mai devreme, sapte membri ai unui trib izolat au iesit din Amazon si au contactat pasnic oameni intr-un sat din apropierea granitei peruane.

Ca un prim contact oficial cu un astfel de trib inca din 1996, evenimentul a fost iesit din comun. Dar evenimentul in sine putea fi anticipat. Timp de cateva saptamani, satenii din statul Acre din Brazilia au raportat ca membrii tribului ar veni sa fure din recolte. Insa decizia indienilor de a intra in contact nu a fost determinata de dorinta de a obtine bunuri materiale, ci de frica. Cu ajutorul traducatorilor care vorbeau o limba indoneziana Panoan strans legata, indienii din Acre au explicat ca “atacurile violente” ale unor straini i-au facut sa paraseasca padurea. Mai tarziu, s-a aflat ca rudele lor mai in varsta au fost masacrate, iar casele le-au fost incendiate. Potrivit guvernului brazilian, taietorii de lemne ilegali si traficantii de cocaina din Peru vanau acesti bastinasi.

Indienii nu au ajuns in satul brazilian din intamplare – probabil ca stiau exact unde sa mearga.

“Ei stiu mult mai mult despre lumea exterioara decat cred majoritatea oamenilor”, spune Fiona Watson, director de cercetare al organizatiei non-profit Survival International. “Ei sunt experti in ceea ce priveste supravietuirea si viata in padure si sunt constienti de prezenta strainilor”.

Unii au amintiri traumatizante cu cei din afara. In anii 60 si 70, Brazilia a privit Amazonul ca un loc gol ce necesita dezvoltare.

Persoanele indigene care au stat in calea acestui progres au fost mai mult sau mai putin avertizate inainte ca locuintele lor sa le fie demolate – iar multi au fost pur si simplu ucisi. Insa in statul Rodonia din Brazilia, un om, numit adesea si “ultimul supravietuitor al tribului”, a ramas in padure inconjurat de ferme de vite. Oamenii lui au fost probabil ucisi de catre fermieri cu ani in urma. Cand a fost descoperit in 1996, tragea cu sageti in oricine indraznea sa se apropie de casa lui. “Este o poveste cu adevarat trista”, spune Robert Walker, antropolog la Universitatea din Missouri. “Probabil ca este complet inspaimantat de lumea exterioara”.

In unele cazuri, in anii 70 si 80, guvernul brazilian a incercat sa stabileasca un contact pasnic cu persoanele indigene, adesea in scopul asimilarii fortate sau al relocarii. Le-au oferit obiecte metalice si alte lucruri pe care indigenii le-ar putea gasi valoroase – incercand sa-i ademeneasca. Acest lucru a condus uneori la altercatii violente si nu de putine ori, la izbucnirea unor boli. Persoanele izolate nu au nicio imunitate fata de anumite boli, despre care se stie ca elimina pana la jumatate din populatia unui sat in cateva saptamani sau luni.

In acei ani, misionarii le-au impartit Biblii, dar o data cu acestea le-au dat virusi si bacterii, ce au omorat chiar oamenii pe care doreau sa-i salveze.

In 1987, Sydney Possuelo  (seful departamentul Funai al Triburilor Necunoscute) a decis ca modalitatea actuala de a face lucrurile este inacceptabila. Dupa ce a vazut trib dupa trib decimat de bolile aduse de straini, a decis ca oamenii izolati nu ar trebui sa fie contactati deloc. In schimb, rezervele naturale ar trebui sa fie lasate deoparte pentru ca acestia sa traiasca, iar toate incercarile de contact ar trebui lasate la initiativa lor.

Învăţător, preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în Primul Război Mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar. Învăţător, preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în Primul Război Mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar.

Personaj politic atipic, cum a fost catalogat în epocă, Mihalache a ajuns în politica mare în iţari şi cămaşă ţărănească şi a rămas astfel, inclusiv la depunerea jurământului în calitate de ministru sau urcând la tribuna parlamentară. Luată drept pitorească, prezenţa sa a trezit celor din jur o permanentă curiozitate, ba, îmbrăcând, ca excepţie, înaintea unei vizite în străinătate, costum, a avut parte de critici şi remarci maliţioase în presă. Mihalache nu mai era Mihalache, efectul beţiei puterii? Costumul popular de Muscel l-a purtat cu destul firesc, mai presus decât eventuale calcule de ordin electoral, omul politic considerându-se un reprezentant al lumii rurale. În lupta politică, „stilul” său vestimentar a fost catalogat drept mod interesat de „a se plimba în costum de vicleim”, un „simbol de care n-a mai putut scăpa” ceea ce i-ar fi falsificat natura originară (C. Argetoianu) sau un fel de a se afişa „mai mult abil, decât naiv” (Constantin Xeni).

Originea şi, mai ales, condiţia sa profesională, au dat prilej adversarilor politici la atacuri, maliţioase încercări de a-l pune în inferioritate, cărora, în general, nu le-a răspuns. Contrar acestora, Mihalache a dovedit un nivel cultural onorabil, a fost un bun orator, vorbitor de limbă română corectă, îngrijită. O împrejurare, în Parlament, e sugestivă: A.C Cuza vorbeşte în franţuzeşte, ostentativ, pentru a-l pune în inferioritate, numai că, spre surpriza multora, Mihalache îi răspunde în aceeași limbă. Publică articole în „Neamul românesc”, recunoscând, de altfel, că unul dintre modelele fomării sale intelectuale a fost Iorga (alături de Spiru  Haret şi Constantin Stere).

Mic de statură, având „o figură simpatică şi impenetrabilă, niciodată iluminată de un surâs”, după expresia lui C. Xeni, era inteligent şi echilibrat, nefrământat de vanităţi şi ambiţii de parvenire.  Într-o lume în care demagogia, manevrele politicianiste, „fripturismul” câştigau teren, Mihalache a afirmat, dincolo de erorile, nereuşitele sale, un crez. I-a rămas fidel, la fel şi alianţei politice cu Iuliu Maniu. N-a ezitat să folosească actul demisiei: întâi, ca ministru al Agriculturii în guvernul Blocului parlamentar, apoi,  în ianuarie 1933, când, ministru de Interne fiind, a cerut îndepărtarea lui Gavrilă Marinescu din funcţia de prefect al poliţiei Capitalei, lovindu-se de opoziţia acestuia, bazată pe protecţia regelui. Ulterior, întreg cabinetul Maniu a demisionat. În noiembrie 1937, a refuzat să formeze guvernul, în condiţiile în care i s-a impus un secondant în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit adversar al ţărăniştilor.

Ridicarea economică, socială şi culturală a ţărănimii, pornind de la împroprietărirea cu pământ, în care sens a şi alcătuit un proiect de lege, problemele agriculturii, iată preocupările de bază ale omului politic. Necesitatea unor asemenea eforturi era resimţită din plin, într-o societate în care ponderea ţărănimii era de aproape 80%, greutăţile în care se zbătea erau mari, iar amintirea frământărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, ale lui 1907, era încă vie. Mihalache era convins că agricultura e generatoare, înaintea industriei, de progres economic, după cum credea că satul este principalul, dacă nu şi singurul, depozitar de virtuţi şi sursă de sănătate morală şi economică. „Izvorul întregii munci este această muncă ţărănească. Că şi meseriaşul şi negustorul şi salariatul intelectual nu au alt izvor decât izvorul muncii ţărăneşti. Când seacă acest izvor, seacă totul până sus.”  De la asemenea considerente pornind, a militat pentru „statul naţional-ţărănesc”, la teoretizarea căruia şi-a adus contribuţia. Opus formulelor aplicate de curând pe continent (stat corporatist, comunist sau naţional-socialist), statul naţional-ţărănesc va fi construit, susţinea omul politic, după chipul şi asemănarea „muncitorului român care e ţăranul” şi se baza pe ideea naţională constructivă şi creatoare.

Mihalache n-a jucat doar „rolul de fenomen rural”, cum a observat, nu mai puţin maliţios, un adversar politic. Apelativul „săteanul din Topoloveni”, folosit de Iorga, avea, până la urmă, legătură cu realitatea. El a cunoscut nemijlocit viaţa de la ţară, cu numeroasele şi serioasele sale probleme.  Timpul liber – astfel cum a mărturisit, răspunzând unui chestionar lansat de ziarul „Curentul”, în legătură cu preocupările particulare ale oamenilor politici – l-a petrecut, în cea mai mare parte, în satele Topoloveni, Dobreşti şi Mătăsaru, în care deţinea vie (în coproprietate), moşia, respectiv lotul de pământ primit în calitatea-i de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. „Peste tot face experimente agricole, punând în practică Sfaturile pe care, în calitate de ministru al Agriculturii, le-a dat ţăranilor.” Mai mult, a organizat, la Topoloveni,  o obşte sătească, pe baza principiilor cooperatiste (şi ele răspândite, aplicate în epocă), funcţionând cu rezultate considerabile. De altfel, zona şi-a îmbunătăţit semnificativ standardul de viaţă, fapt dovedit de funcţionarea mai multor şcoli, asistenţă medicală, băi publice. Topoloveni ajunsese ”un sat mare, de frunte, cu  târg săptămânal, biserică sătească nouă în stil românesc vechi, construită și devenită providențială, școala lui Ion Mihalache”. S-au experimentat în localitate ”ideile cooperației celei mai înaintate: bancă populară, cooperativă de vinuri, brutărie cooperativă, cooperativă de consum, obștea de arendare și cumpărare (…) Un sat cu o viață nouă trezit la luptă și la viață de glasul învățătorului.”

Principala pasiune, cum însuşi a mărturisit, era captarea de apă. Urca dealurile, în căutare de  izvoare, apoi chema un specialist pentru a începe lucrările. Un alt mod de a experimenta, dar care venea şi în prelungirea unor preocupări civilizatorii în lumea rurală, apăsată de mari dificultăţi. Asemenea preocupări, iniţiate de la „centru”, au însemnat, prin acţiunea echipelor monografice coordonate de Dimitrie Gusti, campanii de propagandă pentru igienă şi trai sănătos, combaterea unor boli, cultivarea valorilor tradiționale, construcţia de băi publice şi altele.

Altfel, în viaţa particulară, Ion Mihalache era un om jovial, extrem de vesel chiar, care, potrivit ”Curentului”, evita discuţiile despre politică. Interzicea interlocutorilor să deschidă un asemenea subiect. Citea, când îi permitea timpul, literatură agricolă şi lucrări de doctrină economică.

Fiind certat de multa vreme cu cinematografia romaneasca, am fost surprins de calitatea filmelor romanesti vazute in ultimele zile. Ultimul produs al cinematografiei moderne romanesti din acest an, Un pas in urma serafimilor, nu face exceptie. Premiera din orasul meu a adus 20 de oameni intr-o sala de 500 de locuri. Tinand cont de vechea mea atitudine fata de cinematografia romana, nu gasesc acest lucru surprinzator. Dar am impresia ca intram, sau am intrat deja, intr-o noua era a filmelor romanesti, iar publicul inca nu a aflat acest lucru.

Filmul e povestea clasica despre adolescenta si maturizare: un tanar ajunge la seminar si descopera lucruri neasteptate despre conducere si studenti. Din prezentarea video am ramas cu impresia ca filmul prezinta coruptia si incompetenta din institutiile Bisericii. Dar asta e doar o parte din film, sunt si alte aspecte ce schimba complet perspectiva spectatorului. Ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost faptul ca, lasand la o parte cateva personaje ce tin doar de decor, nu au existat personaje doar bune sau doar rele. In acest film nu exista sfinti. Toata lumea e murdara. Scenaristul ne tine pe o permanenta muchie de cutit in aceasta privinta. Un alt amanunt, intentionat sau nu, apare in scenele in care se incearca intimidarea studentilor. Acestea amintesc foarte mult de felul in care isi exercita vechea Securitate puterea: prin turnatorie si intimidare psihologica. La finalul filmului, inainte de generic, urmeaza o mica surpriza ce o sa va schimbe si mai mult felul in care ati perceput aceasta poveste. Filmul abordeaza problema religiei si credintei crestine ortodoxe intr-o maniera foarte indrazneata, dar e mai mult decat atat.

O sa fac o mica paranteza de dragul cinematografiei romane. Pe Youtube exista de ceva timp canalul CinePub. Pe acest canal gasiti in mod legal si gratuit filmele regizorilor romani, multe dintre ele in SD sau HD. Pe site-ul organizatiei gasiti si alte informatii despre cinematografia romaneasca.

In viata de zi cu zi, intelegem intuitiv cum functioneaza lumea. Daca scapi un pahar pe jos acesta se va sparge, daca impingi un obiect, se va misca. Exista legi fundamentale ale fizicii care se desfasoara in jurul nostru si pe care le intelegem instinctiv, fara sa necesite cunostinte teoretice de fizica.

La inceputul secolului, oamenii de stiinta au crezut ca toate legile de baza ale fizicii ar trebui sa se aplice la tot ceea ce exista in natura. Asta pana a aparut mecanica cuantica.

In timp ce fizica clasica explica materia si energia la o scara familiara experientei umane, mecanica cuantica este stiinta lucrurilor mici. Ea explica comportamentul materiei si interactiunile ei cu energia la nivel atomic si subatomic.

In vreme ce Einstein si Hubble desluseau structura larga a cosmosului, altii se luptau din greu sa inteleaga ceva aparent mai la indemana, dar, in felul sau, la fel de indepartat: atomul.

Atomul este cea mai mica unitate constitutiva a materiei comune care are proprietatile unui element chimic. Orice solid, lichid, gaz sau plasma este compus din atomi neutri sau ionizati. Acestia sunt foarte mici, in jur de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).

Atomii sunt unitatile de baza ale materiei si structura definitoare a elementelor. Termenul de „atom” vine de la cuvantul grecesc si inseamna „indivizibil”, deoarece se credea ca atomii erau cele mai mici lucruri din Univers. Acum stim ca atomii sunt compusi din trei particule: protoni, neutroni si electroni – care la randul lor, sunt compuse din particule chiar mai mici, cum ar fi cuarcurile.

Principala structura functionala formata din atomi este molecula. O molecula reprezinta doi sau mai multi atomi care conlucreaza intr-un aranjament mai mult sau mai putin stabil. Daca adaugati doi atomi de hidrogen la unul de oxigen, obtineti o molecula de apa. Chimistii gandesc in general in termeni de molecule si nu de elemente, cam in acelasi fel in care scriitorii gandesc in termen de cuvinte si nu de litere. Iar aceste molecule sunt extrem de mici… La nivelul marii, la o temperatura de 0 grade C, un centimetru cub de aer contine 45 de miliarde de miliarde de molecule. Si tot atatea se afla in fiecare centimetru cub din jurul lui. Gandeste-te cati centimetri cubi se afla dincolo de fereastra ta – si apoi gandeste-te de cate astfel de cuburi e necesar pentru a construi un Univers.

Si nu doar ca atomii sunt numerosi, dar sunt si longevivi. Fiecare atom aflat in posesia ta a trecut aproape sigur prin mai multe stele si a facut parte din milioane de organisme pe drumul sau. Fiecare dintre noi suntem atat de bogati in atomi, iar dupa moarte suntem atat de bine reciclati, incat un numar important din atomii nostri – pana la un miliard din fiecare dintre noi – probabil ca au apartinut candva lui Shakespeare, Buddha sau Genghis-Han.

Prin urmare, toti suntem reincarnari – cand murim, atomii nostri se dezasambleaza si trec mai departe sa-si gaseasca alte intrebuintari – o frunza, o fiinta sau o boaba de roua. Nimeni nu stie exact cat traieste un atom, dar potrivit lui Martin Rees, probabil circa 1035 ani – un numar incredibil de mare.

Pe la inceputul secolului XX, se stia ca atomii sunt alcatuiti din componente – descoperirea electronului de catre Thomson stabilise acest lucru – dar nu se cunostea cate sunt, cum si unde se imbina sau ce forma iau. Unii fizicieni credeau ca atomul ar putea avea forma de cub, deoarece cuburile pot fi asamblate foarte precis, fara pierdere de spatiu.

In 1910 Rutherford a bombardat o foita de aur cu atomi de heliu ionizati. Spre uluirea lui Rutherford, cateva particule au tasnit inapoi. Era ca si cum, a spus el, ai trage cu un proiectil de 15 toli intr-o coala de hartie si ti-ar veni inapoi in poala. Acest lucru pur si simplu nu trebuia sa se intample. Dupa o cugetare considerabila, si-a dat seama ca nu exista decat o singura explicatie: particulele care au ricosat se loveau de ceva mic si dens din inima atomului, in vreme ce alte particule isi croiau drum nestanjenite. Un atom, a conchis Rutherford, era alcatuit in mare parte din spatiu gol si avea un nucleu dens in centru. Era o descoperire care sa-ti mearga la inima, dar care crea imediat o problema. Dupa toate legile fizicii conventionale, rezulta ca atomul nu ar trebui sa existe.

Fiecare atom este alcatuit din trei tipuri de particule elementare: protonii, electronii si neutronii. Numarul de protoni este cel care ii confera atomului identitatea sa chimica. Un atom cu un singur proton este un atom de hidrogen, unui cu doi protoni este de heliu, cu trei este de litiu si tot asa in sus, pe scara. De fiecare data cand adaugam un proton, obtinem un nou element.

Neutronii nu influenteaza identitatea atomului, dar ii cresc masa. Numarul lor este in general cam acelasi cu numarul de protoni. Neutronii si protonii ocupa nucleul atomului, care este extrem de mic – 1 milion din 1 miliarda parte din intregul atom – dar care este extrem de dens.

Daca ne gandim ca atomii reprezinta in mare parte spatiu gol si ca soliditatea pe care o vedem pretutindeni in jur este doar o iluzie, notiunea este inca ametitoare. In lumea reala, cand doua obiecte se ciocnesc, precum doua bile de biliard, ele nu se lovesc de fapt una de cealalta. Timothy Ferris descrie cum “campurile incarcate cu sarcina negativa ale celor doua bile se resping reciproc… Daca nu ar exista sarcinile lor electrice, ar putea trece unele prin altele nevatamate, precum galaxiile”. Cand stai pe un scaun, de fapt nu stai pe el, ci levitezi deasupra lui la o inaltime de un angstrom (a suta milioana parte dintr-un centimetru), iar electronii tai si cei ai scaunului se opun implacabil.

Richard Feynman observa ca, “intrucat comportamentul atomilor este atat de diferit de experienta noastra obisnuita, este foarte dificil sa il accepti; el lasa impresia de ciudatentie si mister tuturor, atat incepatorilor, cat si fizicienilor experimentati”.

Electronii, cand au fost descoperiti prima data, se comportau ca niste particule. Cercetarile ulterioare aratau ca se comporta ca unda. O data cu trecerea timpului, a existat o confuzie din ce in ce mai mare despre cum se comporta cu adevarat aceste particule – corpuscul sau unda? Unda sau corpuscul? Totul arata ca materia prezinta ambele proprietati, atat corpusculare cat si ondulatorii.

Principiul de incertitudine

In 1926, Heisenberg a venit cu o idee noua ce avea sa duca la o noua disciplina, mecanica cuantica. In centrul ei se afla Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg, care afirma ca electronul este o particula, dar una ce poate fi descrisa in termeni de unda. Incertitudinea in jurul careia este construita teoria spune ca putem sti calea pe care o urmeaza un electron atunci cand se misca intr-un spatiu sau putem sti unde se afla intr-un anumit moment.

In practica, inseamna ca nu putem prezice unde se afla un electron la un moment dat, putem preciza doar probabilitatea prezentei sale acolo. Asadar, atomul s-a dovedit a fi destul de diferit de imaginea pe care si-o formasera cei mai multi oameni. Electronul nu zboara in jurul nucleului asemenea unei planete in jurul stelei ei, ci ia mai mult aspectul amorf al unui nor. Iar ciudatenia nu se termina aici – pe masura ce cercetau mai adanc, fizicienii isi dadeau seama ca au descoperit o lume in care nu numai ca electronii puteau sari de la o orbita la alta fara sa treaca printr-un spatiu intermediar, dar materia putea lua nastere subit, din nimic, cu conditia sa dispara din nou suficient de repede.

Conform principiului de incertitudine al lui Heisenberg, un fenomen fizic nu poate fi descris ca o particula clasica sau ca o unda, ci ca dualitatea formata dintre cele doua. Notiunile de traiectorie si impuls isi pierd sensul, intrucat pozitia si viteza particulei nu pot fi determinate cu o precizie infinita, ca in teoriile clasice. Amplitudinea functiei de unda determina probabilitatea ca particula sa existe intr-o anumita regiune a spatiului. Astfel, cu cat zona in care amplitudinea este diferita de zero este mai mica, cu atat localizarea particulei este mai precisa. In acelasi timp, impulsul este bine precizat atunci cand lungimea de unda este bine determinata, ele fiind legate prin relatia de Broglie. Pentru aceasta este necesar ca functia de unda sa aiba anumite proprietati de periodicitate pe un interval cat mai mare. Prin urmare, o localizare cat mai exacta a particulei duce la imposibilitatea determinarii impulsului si, invers, o definire cat mai exacta a lungimii de unda presupune o imprecizie in stabilirea pozitiei particulei.

Principiul de incertitudine stabileste limitele dintre teoriile fizicii clasice si cele ale mecanicii cuantice. Aceasta ipoteza poate fi considerata corecta si la nivel macroscopic deoarece proprietatile ondulatorii nu se manifesta. Efectele cuantice trebuie luate in considerare pentru marimi fizice comparabile cu constanta lui Planck, despre care vom vorbi mai tarziu.

Elementele a ceea ce a devenit fizica au fost extrase in primul rand din domeniile astronomiei, optice si mecanice, care au fost unite metodologic prin studiul geometriei. Aceste discipline matematice au inceput in antichitate cu babilonienii si cu scriitorii elenisti precum Arhimede si Ptolemeu. Filozofia antica, intre timp – inclusiv ceea ce se numea “fizica” – s-a axat pe explicarea naturii prin idei precum cele patru “cauze” ale lui Aristotel.

Grecia antica

Trecerea la o intelegere rationala a naturii a inceput cel putin in Grecia antica (650 – 480 i.En.) cu filozofii pre-socrati. Filozoful Thales din Milet, numit “tatal stiintei” pentru refuzul de a accepta diferite explicatii supranaturale, religioase sau mitologice ale fenomenelor naturale, a sustinut ca fiecare eveniment are o cauza fireasca. Thales a facut, de asemenea, progrese in 580 i.en., sugerand ca apa este elementul de baza, experimentand cu atractia dintre magneti si chihlimbarul frecat si formuland primele idei despre cosmologie.

In Grecia, in secolele VI, V si IV i.en., si in vremurile elenistice, filozofia naturala s-a transformat incet intr-un camp de studiu interesant si controversat. Aristotel (384 – 322 i.en.), student al lui Platon, a promovat ideea ca observarea fenomenelor fizice ar putea duce, in cele din urma, la descoperirea legilor naturale ce guverneaza lumea. Scrierile lui Aristotel se refera la fizica, metafizica, poezie, teatru, logica, lingvistica, politica, etica, biologie si zoologie. Aristotel a fondat sistemul cunoscut sub numele de fizica aristoteliana. El a incercat sa explice idei precum miscarea (si gravitatia) cu teoria a patru elemente. Aristotel credea ca toata materia este alcatuita din eter sau o combinatie de patru elemente: pamant, apa, aer si foc. Potrivit lui Aristotel, aceste patru elemente sunt capabile de inter-transformare, astfel ca o piatra cade in jos spre centrul pamantului, dar flacarile se ridica in sus spre circumferinta. Teoria sa a ramas paradigma stiintifica in Europa pana in epoca lui Galileo Galilei si a lui Isaac Newton.

Hiparh (190 – 120 i.en.), s-a axat pe astronomie si matematica si a folosit tehnici geometrice sofisticate pentru a cartografia miscarea stelelor si a planetelor, chiar si prezicand vremurile in care s-ar produce eclipsele solare. In plus, el a adaugat calcule privind distanta dintre Soare si Luna, pe baza imbunatatirilor aduse instrumentelor observationale folosite la vremea respectiva.

Un alt fizician renumit al acelor vremuri a fost Ptolemeu (90 – 168 i.en.), unul dintre mintile conducatoare in timpul Imperiului Roman. Ptolemeu a fost autorul a mai multor tratate stiintifice.

O mare parte din cunostintele acumulate din lumea antica au fost pierdute. Chiar si din lucrarile celor mai cunoscuti ganditori, doar cateva fragmente au supravietuit. Desi Hiparh a scris cel putin 14 carti, aproape nimic din lucrarea sa a supravietuit. Din cele 150 de lucrari aristotelice reputate, exista doar 30, iar unele dintre acestea sunt putin mai mult decat note de curs.

Europa medievala

Operele antice au reintrat in Occident prin traducerile din araba in latina. Reintroducerea lor, combinata cu comentariile teologice iudeo-islamice, a avut o mare influenta asupra filozofilor medievali precum Toma de Aquino. Acestia au cautat sa reconcilieze filozofia clasicilor antici cu teologia crestina.

Revolutia stiintifica

In secolele XVI si XVII, in Europa a avut loc o revolutie importanta a progresului stiintific. Nemultumirea fata de abordarile filozofice mai vechi a produs multe schimbari in societate, cum ar fi reforma protestanta, dar revolutia in stiinta a inceput atunci cand filozofii naturali au inceput sa atace sustinut programul filozofic scolastic si presupunea ca schemele descriptive matematice adoptate de astfel de domenii precum mecanica si astronomia ar putea sa dea de fapt caracterizari universale valide ale miscarii si ale altor concepte.

Nicolaus Coperic (1473 – 1543) a oferit argumente puternice pentru modelul heliocentric al sistemului solar. In modelele heliocentrice ale sistemului solar, Pamantul orbiteaza Soarele impreuna cu alte corpuri, o contradictie conform astronomului Ptolemeu, cel care a plasat Pamantul in centrul Universului – idee ce acceptata de peste 1400 de ani.

Noua perspectiva a lui Copernic, impreuna cu observatiile exacte ale lui Tycho Brahe, au permis astronomului german Johannes Kepler (1571 – 1630) sa formuleze legile privind miscarea planetara – legi ce sunt in uz si astazi.

Matematicianul italian, astronom si fizician, Galileo Galilei (1564 – 1642) a fost figura centrala in revolutia stiintifica si renumit pentru ca sustinea ideile lui Copernic, pentru descoperirile sale astronomice, experimente empirice si pentru imbunatatirea telescopului.

Ca matematician, rolul lui Galileo in cultura universitara a erei sale a fost subordonat celor trei teme majore de studiu: drept, medicina si teologie.

Galileo a fost numit  de catre Stephen Hawking “tatal atronomiei observationale moderne”, “tatal fizicii moderne” si poate mai mult decat orice alta persoana, a fost responsabil pentru nasterea stiintei moderne. A provocat controverse, a fost judecat de Inchizitie si a fost gasit vinovat de erezie. A fost fortat sa se retraga si a petrecut restul vietii sub arest la domiciliu.

Contributiile sale includ confirmarea fazelor lui Venus; descoperirea celor patru sateliti ale lui Jupiter, observarea si analiza petelor solare. Galileo a urmarit, de asemenea, stiinta si tehnologia aplicata, inventand, printre alte instrumente, o busola militara.

La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea s-au vazut realizarile celei mai mari figuri ale revolutiei stiintifice: fizicianul si matematicianul universitar din Cambridge, Isaac Newton (1642 – 1727), considerat de multi ca cel mai mare si mai influent om de stiinta care a trait vreodata. Newton, membru al Societatii Regale din Anglia, si-a combinat propriile descoperiri in mecanica si astronomie cu cele anterioare pentru a crea un singur sistem de descriere a Universului. Newton a formulat trei legi ale miscarii si legea gravitatiei universale, aceasta din urma putand fi folosita pentru a explica comportamentul obiectelor ce cad pe pamant, dar si a planetelor si a altor corpuri ceresti. Pentru a ajunge la rezultatele sale, Newton a inventat o forma a unei ramuri complet noi de matematica. Constatarile lui Newton au fost expuse in “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, publicata in 1687 si a marcat inceputul perioadei moderne de mecanica si astronomie.

Secolul XVII

In timpul secolului al XVIII-lea, mecanica fondata de Newton a fost dezvoltata si mai mult de catre oamenii de stiinta.

Au urmat apoi nenumarate inventii. In 1800, Alessandro Volta a inventat bateria electrica. Un an mai tarziu, Thomas Young a demonstrat natura luminii, iar in 1813, Peter Ewart a sustinut ideea de conservare a energiei. In 1821, Michael Faraday a construit un motor electric, in timp ce Georg Ohm a postulat legea rezistentei electrice, in 1826, exprimand relatia dintre tensiune, curent si rezistenta intr-un circuit electric.

In 1831, Faraday descopera inductia electromagnetica, reusind sa realizeze conversia electromecanica a energiei si sa enunte Legea inductiei electromagnetice.

In 1842, Christian Doppler a propus efectul Doppler, iar in 1847, Hermann von Helmholtz a declarat in mod oficial legea conservarii energiei.

In secolul al XIX-lea, legatura dintre caldura si energie mecanica a fost stabilita de Julius Robert von Mayer si James Prescott Joule, in 1840. In 1849, Joule a publicat rezultate care aratau cum caldura este o forma de energie, fapt acceptat in anii 1850. Relatia dintre caldura si energie a fost importanta pentru dezvoltarea motoarelor cu aburi.

O retea recent descoperita de canale umplute cu lichid ar putea ajuta la transportul celulelor canceroase in intreg corpul.

Aceasta descoperire a fost facuta intamplator, in timpul unei endoscopii de rutina (o procedura care implica introducerea unei camere subtiri in tractul gastro-intestinal al unei persoane).

Echipa se astepta sa gaseasca canalul biliar inconjurat de un tesut dens si dur. In schimb, au vazut modele ciudate, inexplicabile. Acestia au aratat descoperirea lui Neil Theise, un patolog si cercetator din New York.

Cand Theise a folosit acelasi dispozitiv endomicroscopic pentru a privi sub pielea sa, a observat un rezultat similar. Investigarea ulterioara a altor organe a sugerat ca aceste modele sunt facute dintr-un fel de fluid care se deplaseaza prin canale peste tot in organism.

Theise considera ca fiecare tesut din corp poate fi inconjurat de o retea de astfel de canale, care in esenta formeaza un organ.

Acest organ nu a mai fost probabil vazut niciodata inainte, deoarece abordarile standard pentru prelucrarea si vizualizarea tesuturilor umane cauzeaza scurgerea fluidelor, iar fibrele de colagen care confera o structura retelei, colapseaza. Acest lucru ar fi facut ca aceste canale sa para ca un zid tare de tesut dens de protectie si nu o perna cu lichid.

In imagine – spatiul interstitial. (A) Microscopia electronica prezinta fascicule de colagen compuse din fibre bine organizate. (B) Marirea arata ca celulele nu prezinta caracteristici endoteliului sau altor tipuri de celule si nu au membrana de baza. Scara 1 μm (C) Colagen – albastru inchis. Fibrele de culoarea cyan sunt probabil elastina. (40 x) (D) Fibre de elastina (negru) alaturi de colagen (roz) (40 x).

Pe langa protectia organelor, reteaua poate, de asemenea, ajuta la raspandirea cancerului. Cand echipa lui Theise a analizat monstrele prelevate de la persoane cu cancer invaziv, au descoperit ca celulele canceroase care au iesit din tesuturile originale ar putea gasi drumul in aceste canale, ceea ce le-a dus direct in sistemul limfatic. „Odata ce intra, sunt ca si cum ar fi pe un tobogan”, spune Theise. Avem o fereastra noua asupra mecanismului de raspandire a tumorii.

Theise si colegii sai investigheaza acum daca analizarea fluidului din aceste nou descoperite canale ar putea duce la diagnosticarea mai din timp a cancerelor. Acestia cred ca organul ar putea fi, de asemenea, implicat si in alte probleme, inclusiv endem, o boala hepatica rara si alte tulburari inflamatorii.

Microglia este un ansamblu de celule microgliale si compun aproximativ 5% din sistemul nervos central. Microglia are capacitatea de a se deplasa si de a fagocita celulele nervoase degenerate (neuronofage).

Creierul, la fel precum dormitorul nostru, are tendinta de a deveni dezordonat. Spre deosebire de dormitor, creierul are propriile celule specializate care vin in ajutor. Acestea se numesc celule gliale.

Stim teoretic cu ce se ocupa aceste celule insa nu le-am vazut niciodata in actiune. Cel putin, nu pana de curand.

Cercetatorii din cadrul Laboratorului European de Biologie Moleculara au reusit sa le surprinda in actiune.

Neuronii sunt cei ce proceseaza informatiile si par a fi cele mai importante celule din creier, insa munca grea o duc celulele gliale. Si ele sunt destul de prolefice: In cortexul cerebral, celulele gliale sunt oligodendroglii in procent de 75,6%, astrocite 17,3% si microglii 6,5%.

In imagine, mai multe sinapse (verde) converg pe o microglie (rosu) asa cum a fost vazut cu ajutorul microscopiei electronice cu scanare cu fascicul de ioni.

Microgliile sunt situate in mod predominant in substanta cenusie, ca satelit al neuronilor si al vaselor sangvine. In substanta alba, microglia este un satelit prefibrilar. Corpul acestor celule este mic, dens si alungit aparand foarte polimorf. Nucleul lor prezinta o cromatina foarte condensata aparand alungit in axul mare al celulei. Prelungirile microgliei sunt scurte, dar cu aspect spinos. Sunt prezente in substanta alba, in substanta cenusie dar si in substanta cenusie a SNC.

Microgliile sunt precum macrofagii – celulele bune care mananca „baietii rai”. Microglia este o componenta activa principala a sistemului imunitar. Atunci cand nu se lupta cu nimeni, microglia elimina sinapsele neuronilor care si-au depasit utilitatea pentru a face loc unor sinapse mai noi si eficiente.

Avand in vedere rolul lor important, este de inteles de ce cercetatorii au incercat sa observe microgliile in actiune. Cercetatorii de la EMBL Heidelberg sunt primii care reusesc acest lucru. Ei au creat un studiu de imagistica pentru a capta procesul in actiune intr-un creier de soarece.

Echipa a combinat doua tehnici de imagistica a creierului pentru a surprinde primele imagini ale microgliei mancand o sinapsa.

O constatare surprinzatoare a fost ca aproximativ jumatate din interactiunile dintre microglie si sinapsa erau atingeri, ca si cum incerca sa salute celula.

„Descoperirile noastre arata ca microgliile fac sinapsele mai degraba mai puternice decat slabe” spune Cornelius Gross.

„In timp ce am incercat sa vedem cum microglia elimina sinapsele, am realizat ca microglia, de cele mai multe ori, de fapt induce cresterea lor” spune Laetitia Weinhard.

O alta descoperire importanta este ca microglia ar putea explica formarea sinapselor duble si este profund implicata in plasticitatea neuronilor, iar uneori poate induce rearanjarea sinapselor – proces care sta la baza invatatarii si a memoriei.

Observatiile sunt rezultatul a cinci ani de dezvoltare tehnologica. In acest timp, echipa a lucrat cu 3 sisteme de imagistica de ultima generatie pentru a obtine imaginile.

„Asta-i ceea ce oamenii de neurostiinta si-au imaginat ani de zile, dar nimeni nu a vazut pana acum”, spune Cornelius Gross. „Aceste constatari ne permit sa propunem un mecanism pentru rolul microgliei in remodelarea si evolutia circuitelor neuronale in timpul dezvoltarii”.

Supervulcanii sunt cele mai terifiante forme ale furiei naturii, o astfel de forta distructiva fiind depasita, poate, doar de impactul unor asteroizi de mari dimensiuni. Frecventa lor este insa de 10 ori mai mare. Nimeni nu poate spune cu exactitate care sunt semnele premergatoare ale unui asemenea fenomen si asta pentru ca nimeni nu a apucat sa vada unul si sa povesteasca.

Un supervulcan a trimis omenirea in pragul extinctiei, si era doar un fenomen redus fata de ceea ce s-a intamplat in trecut planetei noastre sau… de ceea ce se poate intampla. Ziua in care marile au murit in urma cu 251 de milioane de ani, Pamantul s-a cutremurat asa cum nu a mai facut-o niciodata. Nordul a ceea ce pe atunci era supercontinentul Pangeea a fost cuprins de flacari ce nu aveau sa se mai stinga pentru o buna perioada de timp. Pe o suprafata considerabila, sute de guri vulcanice au aruncat fluvii de lava, insumand milioane de kilometri cubi de materie incandescenta, si au eliberat cantitati inimaginabile de gaze, aducand Terra in pragul a ceea ce oamenii de stiinta au numit la unison “Marea Moarte” sau Mama tuturor extinctiilor”. Ca o comparatie, eruptia vulcanului islandez Laki, din anul 1783, una dintre cele mai distrugatoare eruptii vulcanice din istoria consemnata, a eliberat circa 14 milioane cubi de lava iar gazele degajate in atmosfera au racit temperatura globala cu aproximativ un grad. Iar daca un astfel de cataclism a putut influenta clima de pe intreaga planeta, efectele unui eveniment de genul celui petrecut acum 251 de milioane de ani au fost, fara exagerare, incomprehensibile.

Siberian Traps – in imagine – (traps este un termen derivat din suedezul trappa, termen ce defineste dealurile in trepte ce impanzesc aceasta regiune din nordul Siberiei) a fost cel mai puternic supervulcan din ultimii 500 de milioane de ani. Atat de puternic incat vietii i-a trebuit aproximativ 20-30 de milioane de ani sa revina in regiunile pustiite de cantitatile de-a dreptul uriase de cenusa bazaltica, de milioane cubi de lava si de gaze toxice care au transformat atmosfera si oceanele Pamantului intr-un adevarat iad.

A fost cea mai dura si mai distrugatoare demonstratie de forta a planetei, o demonstratie a ceea ce se poate intampla oricand intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Pentru Dimetrodoni, Listrozauri sau Protorozauri, cateva cateva dintre bizarele creaturi care dominau Terra in Permian, cel putin pentru cei care s-au aflat la o distanta suficienta pentru a scapa de valurile piroclastice, cerul a aparut initial in culori, galbene, apoi de un rosu aprins, primele indicii ale unei eruptii catastrofale si ale unei lungi ierni vulcanice ce avea sa cuprinda planeta. Si era doar primul semn al distrugerilor ce urmau sa vina.

Un nor urias format din gaze si cenusa s-a ridicat pana la 50 de kilometri in stratosfera, blocand lumina soarelui pe o suprafata de cel putin 200 de kilometri in jurul supervulcanului, in timp ce caderea solului in camera gigantica in care se afla magma provoca un val de cenusa si lava cu temperatura ce depasea 700 de grade Celsius, si care se deplasa cu aproximativ 400 kilometri pe ora, arzand si ingropand totul pe distante de sute de kilometri. Pe alocuri, stratul de cenusa vulcanica a atins 6000 de metri grosime, iar planeta a fost curand acoperita de o cenusa sterila, cu grosimi ce variau de la cativa milimetri la cativa kilometri.

Dintre gazele eliberate atunci in atmosfera, dioxidul de sulf (SO2) a fost, poate unul dintre cele mai periculoase. Reactionand cu oxigenul si cu apa, acesta a dat nastere unor ploi de acid sulfuric (picaturile de acid sunt printre cele mai importante elemente care blocheaza lumina soarelui in cazul unei supereruptii) care au aruncat Pamantul intr-o mini-era glaciara.

Acelasi proces a avut loc si in urma cu 74.000 de ani, moment in care supervulcanul Toba, din Sumatra, a determinat o scadere a temperaturilor globale cu 5 pana la 10 grade Celsius suficient cat sa duca la aparitia unei ierni vulcanice care sa reduca intreaga populatie umana a planetei la maxim 10000. Dar pana si Toba nu a fost mai mult decat o adiere pe langa ceea ce s-a intamplat in urma cu 251 de milioane de ani.

Recent, o echipa de cercetatori de la Universitatea din Oslo, condusa de geologul Henrik Svenson, a efectuat o serie de experimente legate de Siberian Traps, demonstrand ca iarna vulcanica a reprezentat doar primul val de distrugeri care a cuprins Terra la sfarsitul erei geologice cunoscuta sub numele de Permian. Data fiind durata uriasa a eruptiei (intre 200.000 si 1 milion de ani), cantitatea de lava eliberata a fost una enorma, acoperind o suprafata echivalanta cu cea a Australiei. Ea ajungea pana in ceea ce azi este bazinul Tunguska din estul Siberiei, o zona bogata in zacaminte de carbine, petrol si gaze naturale.

Se estimeza ca temperatura degajata de lava a transformat aceasta parte a planetei in cea mai mare “fabrica” de gaze cu efect de sera, calculele specialistilor aratand ca atunci au fost eliberate in atmosfera peste 100.000 de gigatone de dioxid de carbon (intreaga populatie a planetei elibereaza “doar” 8 gigatone de dioxid de carbon anual). Temperaturile au inceput sa creasca, sa atinga valori de dinaintea eruptiei si chiar sa le depaseasca cu aproape 5 grade Celsius… o veritabila apocalipsa. Dar echipa condusa de Henrik Svenson nu s-a oprit aici, ci a vrut sa afle si ce s-a intamplat atunci cand lava a patruns in depozitele naturale de sare din Siberia de acum 251 milioane de ani.

Incalzita in laborator la temperatura de 275 de grade Celsius, sarea a degajat o serie de gaze toxice, cel mai periculos dintre ele fiind clorura de metil, un ucigas extrem de eficient al stratului de ozon. A fost, practic, prima dovada ca Terra s-ar fi confruntat atunci cu un colaps al stratului de ozon iar radiatiile ultraviolete (UV) s-au numarat si ele printre ucigasii florei si a faunei din Permian-Triasic. Insa ultimul si cel mai cumplit val de distrugeri de-abia incepea. Incalzirea globala extrema cuprinsese incet-incet si uriasul ocean planetar din jurul supercontinentului Pangeea. Incalzindu-se din ce in ce mai mult, apele au inceput sa piarda din oxigen, iar viata sa dispara intr-un ritm accelerat. A fost momentul in care din “adancuri” s-a eliberat un alt “ucigas” de temut, metanul. Cantitati inimaginabile de gaz metan au fost degajate in atmosfera, ridicand temperatura globala cu inca 5 grade Celsius. Oceanul planetar a devenit anoxic, iar viata a disparut din apele Terrei in proportie de 96%. Cele mai multe specii au disparut, doar organismele cele mai rezistente reusit sa supravietuiasca acestui val de cataclisme. Practic, singurile vietati marine care au scapat dezastrului din Permian au fost doar cele s-au refugiat in ochiurile de apa dulce si in golfurile cu apa putina din zonele de coasta.

Pe uscat, circa 70% dintre vietuitoare si aproximativ 50% dintre plante disparusera deja pentru totdeauna. A fost singura data in istoria Terrei cand pana si insectele au suferit o extinctie in masa.

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.

Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Înclinarea planului orbitei este de 17°12' față de planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun. Diametrul lui Pluto este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei de rotație a planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest). Densitatea lui Pluto este 1.800 kg/m3.

Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru solar. Situată la 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 224,7 de zile.[3] Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete. Cu un diametru de 12.100 km, Venus este, ca poziție, a doua planetă (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a planetelor Mercur și Pământ. Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96 % gaz carbonic și 3,5 % azot. Ea este înconjurată de un văl gros de nori repartizați în trei straturi situate la o altitudine între 50 și 70 km. Unii dintre aceștia provoacă ploi de acid sulfuric, o substanță chimică foarte agresivă chimic. Pe Venus temperatura este foarte ridicată. De fapt, gazul carbonic acumulat în atmosferă acționează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până 460 °C. Suprafața planetei Venus este plină de platouri vulcanice, circa 80 % având o variație a înălțimii nu mai mare de 1 km. Se pare că mulți vulcani sunt încă activi. La fel ca și Mercur, Venus nu are sateliți.

Adeseori numită, impropriu, „steaua ciobanului”, Venus s-a format în aceeași epocă și în aceeași regiune din spațiu ca Terra, probabil pe baza unor materiale similare. Ea are o mărime asemănătoare cu Terra: 95% din diametrul terestru și 80% din masa planetei noastre[5].

Totuși, în timp ce Terra adăpostește viața, Venus este în prezent o planetă neospitalieră. Venus este o planetă extrem de uscată, iar în atmosfera ei, compusă majoritar din gaz carbonic, se produce un intens efect de seră, care ridică temperatura la suprafața ei la valori care depășesc 450 de grade celsius.

Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate planetele din Sistemul solar.[7] Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volum de 1300 ori mai mare.

Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei și Simon Marius⁠(d), în 1610, ai celor patru mari sateliți ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliții Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția.

Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuți 16 sateliți.

Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 zile pământene. Luminozitatea sa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor de văzut fiindcă cea mai mare separare unghiulară (cea mai mare elongație) față de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. În perioada 1974 - 1975, Mercur a fost studiată cu ajutorul sondei Mariner 10, care a cartografiat doar 40 - 45 % din suprafața planetei. Începând din 2011, sonda spațială MESSENGER orbitează în jurul planetei pentru a studia compoziția chimică, geologia și câmpul magnetic.

În baza datelor furnizate de MESSENGER, Paul K. Byrne și Christian Klimczak (Carnegie Institution for Science – Washington) [1] au realizat o hartă detaliată care arată că Mercur s-a contractat substanțial pe măsură ce s-a răcit. Conform cercetătorilor, Mercur și-a micșorat raza cu până la 7 km, față de maxim 1 – 2 km cum se credea până acum, în prezent planeta având o rază de 2440 km.

Fizic, planeta Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafața planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte și fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.

Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter. Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant gazos. Aceste planete sunt numite corpuri joviane, însemnând planete asemănătoare cu Jupiter.

Saturn este numit după zeul roman Saturnus (de la care provine denumirea zilei de sâmbătă), echivalentul zeului grec Kronos (Titan și tatăl lui Zeus), babilonianul Ninurta și divinității Hindu Shani. Simbolul lui Saturn este coasa zeului Kronos (Unicode: ♄).

Planeta este compusă din hidrogen și proporții mici de heliu și alte elemente. Structura internă a planetei constă într-un miez de piatră și gheață, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă, deși multe caracteristici intense pot apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de 1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de pe Jupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este un intermediar între cea a Pământului și câmpul puternic al lui Jupiter.

Saturn prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din particule de gheață și mici cantități de deșeuri de praf și rocă. 62 de sateliți cunoscuți orbitează în jurul planetei, fără a socoti particulele din inele. Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn și al doilea satelit ca mărime din Sistemul Solar (după Ganimede, satelitul lui Jupiter), este mai mare ca planeta Mercur și este singurul satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă cu o consistență semnificativă.

Simona Halep este nerăbdătoare să revină în Fed Cup. Liderul mondial a anunțat că nu va lua nicio zi de pauză până la partida cu Elveția de la Cluj-Napoca.

La revenirea în ţară, Halep a recunoscut că rezultatele înregistrate la Indian Wells şi Miami nu au fost atât de bune pe cât şi-ar fi dorit: "Nu m-am antrenat, nu am fost pregătită fizic, de aceea și rezultatele slabe, dar a fost ok, nu pot să mă plâng și nici nu o să dramatizez."

Halep abia așteaptă să joace din nou pentru România în Fed Cup, după un an. Liderul mondial va fi teren la Cluj-Napoca, în barajul cu Elveția, care poate aduce promovarea în prima Grupă Mondială.

"Îmi doresc să câștig ambele meciuri pe care le voi juca, abia aștept și sper să iasă bine, să câștigăm partida".

Simona nu a uitat nici de sezonul pe zgură și de o revanșă la Roland Garros, după ce anul trecut a pierdut finala: "Abia aștept să joc pe zgură, am avut rezultate bune anul trecut. Nu simt nicio presiune, nici presiunea punctelor nu o am, pentru că am făcut treabă bună în Australia."

Simona Halep are de apărat 3070 de puncte de anul trecut, pe zgură. Liderul mondial a ajuns în 2017 în semifinale la Stuttgart, pe zgura indoor, în Germania (185 de puncte), a câștigat finala de la Madrid (1000 puncte), a jucat finala de la Roma (585 puncte de apărat), și pe cea de la Roland Garros (1300 de puncte).